Jurnal (2)

Dragul meu Pavese: " Incetezi de-a mai fi tânăr când înţelegi că, pentru a-ţi împărtăşi o durere, trebuie să cauţi timpul potrivit ( Meseria de a trăi, pag.48)
...şi tot el: " Trăiesc acum ca personajele cele mai demne de dispreţ care mă indignaseră din cale afară în tinereţe" ( idem, pag. 83)

note de Jurnal (1)

M-am născut în aceeaşi zi cu Nichita Stănescu. De bună seamă, o întâmplare! Deloc întâmplătoare e tendinţa noastră ( a fiecăruia) de a-şi construi, pedant, cu infinită migală, o mitologie personală şi "pozitivă" aproape din orice:În adolescenţă, bunăoară, îmi spuneam că dacă el a fost POETUL, eu voi fi, de bună seamă, PROZATORUL:credeam - după vechea tradiţie antică - că astrele vorbesc, că există undeva, cumva, acolo, în mişcarea planetelor, în vidul universului, o complicitate tainică şi metafizică, ţesută de providenţă înadins pentru mine. Vine insă o vreme când înţelegem striviţi de tristeţe că viaţa noastră e în mare parte butaforie, fantasmă, iluzie.
Azi am trăit poate prima dată cu o emoţie privată de obiect. Emoţia de a trăi pur şi simplu, de a fi viu. Tot azi citit din întâmplare în Jurnalul de idei a lui Noica (traversez feelinguri păltinişiene ) Viaţa adevărată începe după 60 de ani.Imediat m-am gândit la fraza lui Houellebecq: Aşa e, problema e că se termină la 50. Diseară mă imbăt cumplit! De bucurie ?De tristeţe?

confesiuni de la capătul zilei (2)

Serile de Duminică au în ele ceva moale şi cleios...

note, însemnări, meditaţii ( 4 )

Eminenţele cenuşii ale erosului: Casanova şi Don Juan. Ambii par înrudiţi, conectaţi la aceeaşi idee edulcorantă a "aventurii" perpetue. Casanova ( cel puţin în determinările sale) e transcendent: când cunoaşte o nouă femeie, devine euforic şi visează la iubirea ideală.În memorii şi-a exprimat de nenumărate ori dorinţa domestică, simplă, de a se aşeza, de a se căsători. Don Juan, în schimb, îşi fixează compartamentul pe imanenţă: aici şi acum! Noica credea că filosofia trebuie gândită în termeni donjuaneşti: " esenţialul - spune el în Jurnalul filozofic - e să cucereşti. Nu să accepţi, nu să ştii." Foarte bine.Problema e că mulţi filosofi ( mai toţi)îşi încep periplu cunoaşterii ca nişte Don Juani şi sfârşesc în registrul lui Casanova: după ce au cucerit ceva nu se (mai) gândesc decât cum să se însoare. Cu propriile idei, evident!

http://soirs.wordpress.com/, mon frere

Bucuria ( fără seamăn) de a descoperi un autor valoros, de a citi o pagină bine scrisă, adâncă, plină de conţinut...soirs este răzbunarea întrupată a invectivelor ( vezi CTP-ul, "pleiada" anti-internaută, Pleşu-chiar) care fac din blogări mandatarii prostiei, a lipsei de substanţă, a flecărelii ieftine şi umorale...Toate notele scrise de el sunt mici bijuterii, exerciţii de hermeneutică de cea mai bună calitate. Un soi de Camus (balcanic) altoit cu Houellebecq. Există - de-a lungul însemnărilor sale - rânduri, pasaje, care trec dincolo de literatură, care transbordează facilul exerciţiu intelectual într-o zonă profundă, autentică, care atinge, eminamente, viaţa (iluzia nemărturisită a oricărei metafizici!) N-am reuşit să găsesc (în toată presa culturală) o referire la blogul lui, semn că n-avem (critic vorbind ) organul ( flerul) valorii...

note, însemnări, meditaţii ( III )

Îmi place mult definiţia asta a norocului pe care o dă Aristotel: " Norocul este întâlnirea fericită" Chiar aşa!

note, însemnări, meditaţii ( I I )

Arta de a trăi văzută ca mimesis-ul lui Aristotel, adică ca reprezentare. Kant este cel dintâi care resemnifică înţelesul "artei", aducând-o la o realitate nouă, dincolo de tălmăcirea imediată: arta ca înfăţişare a frumosului. Pentru Kant, arta e mai mult decât "frumosul", decât oglindirea ei: înseamnă reflexie, meditaţie, sinteză! Şi mai înseamnă ceva: Gust! A ştii să trăieşti, adică a accede la acea esenţă a vieţii, înseamnă - înainte de toate - să ai gust! Căci a avea gust presupune o minte ( şi un spirit) capabil(e) să elucideze sensul acestei valori particulare care este " frumosul"!

note, însemnări, meditaţii ( I )

...Secolul XIX, văzut ca un soi de ofensivă a " ideologiilor revitalizatoare", private însă de sensul religios... Grupurile clericale n-au ştiut ce să opună consumismului, sexismului, sportului, turismului, culturii violenţei, culturii de masă...Desacralizarea care însoţeşte aceste "ideologii revitalizatoare" vine, invariabil, cu surogate de sens, oferind oricărui nonsens şansa de a se vinde drept cale a salvării.( vezi voga misticismelor cu iz oriental: feng shui, yoga, etc)
Trebuie să fii de-a dreptul imbecil să nu indentifici în omul postmodern foamea lui pantagruelică, de noimă, de sens, de certitudini...O foame inconştientă, acută, care îşi trăieşte posesorul.
"Ce ştiu despre viaţă omul fricii, omul puterii, omul securităţii, omul salariului, omul grijii, omul istoriei? Dacă ar fi să socotim din ce se constituie viaţa noastră, rezultatele ar include multe omisiuni şi puţine reuşite, multe vise înăbuşite şi ridicol de puţin prezent. Aici şi acum, viaţa înseamnă a nu fi - încă - mort. A învăţa din nou să trăieşti implică o muncă de reamintire, însă una care nu produce doar basme. Cea mai intimă amintire nu duce la o poveste, ci la o sursă de putere. A o atinge înseamnă a experimenta un curent extatic. Această amintire nu se varsă într-un trecut, ci într-un tumultos ACUM!" (Sloterdijk)

ALMA

Alma from Rodrigo Blaas on Vimeo.

confesiuni de la capătul zilei

Pentru că - uneori - ( din fericire, foarte rar) simt nevoia viscerală să fac ceva iremediabil împotriva mea, am coborât la bodega din colţ şi mi-am luat o sticlă de ROMULUS şi-un pachet de Zorro. N-am băut şi n-am fumat în toată viaţa mea de vicios patentat şi patetic, ceva mai scârbos decât zeama asta răsuflată şi decât iarba asta inecăcăcioasă! Băutura, alcolizată leşinat, are gust de oţet clocit, de borş,de varză acră, absolut oribilă. O-RI-BI-LĂ! După fiecare înghiţitură, imi venea să borăsc, de parcă aş fi băut un cocktail de urină amestecată cu spirt, cu ţuică din pufoiacă şi electrozi în care torni, pe rând: un strop de alcool metilic, puţin aracet, puţin borhot! Ţigările Zorro, care ard ca nişte coceni, au gust - realmente - de căcat!FĂRĂ EUFEMISME! N-am mâncat nicodată căcat ( decât, metaforic vorbind, când îmi bârfesc prietenii, lol tinere) însă aşa îmi "închipui" gustul excrementelor. Rupt din aroma Zorro!
M-am încăpăţânat să beau toată sticla. Evident, nu m-am îmbătat! m-am ales doar cu o ameţeală de gravidă şi cu o durere stranie de ochi. Sper să nu mă transform în vreun mutant! Dacă vreodată simţiţi nevoia masochist-fransciscană de a vă autopedepsi, vă dau reţeta: o sticlă de ROMULUS ( o exista şi REMUS?)şi un pachet de mahoarce, Zorro!Nu importă că nu sunteţi băutori sau fumători atâta timp cât vreţi adrenalină!
Nu există stare mai tembelă, disconfort mai pregnant, sentiment interior mai idiot! E combinaţia ideală ca absolut toate organele, toate, să vă doară la unison, genul ăla de durere mai mult latentă, vecină cu leşinul!
Pe urmă e mişto să te duci la gagică şi s-o săruţi pe gură ca să vadă ( să simtă) cum miroase o hazna, adică un bărbat adevărat, un barbar candriu şi fără morală. Că, s-o spunem pe şleau,de intelectuali rafinaţi şi sclifosiţi, sunt sătule! Toată viaţa mi-am dorit să mă pot îmbăta ( să uit de mine) coborând în abjecţie, să le urlu femeilor de pe stradă ( cum le urla "piticul", beţivul zugrav al copilărie mele care stătea în 43 ) damelor de pe stradă, cu vocea lui mocirloasă de înjunghiat: " ieşti curvă, fă? fufute-n gură!" Cel mai adesea venea câte-un soţ responsabil şi-l bătea de-i suna apa în cap sau îl lua miliţia cu circ ( ne strângeam toată strada)
Poate am să vă povestesc cândva, despre el!
hic! Vă îmbrăţişez! - : )))))))))

Odioasa bătrâneţe !

Nimic nu mă sperie mai tare, pe lume, aşa cum mă sperie spectrul bătrâneţii. Nici măcar moartea, inconturnabilul the end (vorba poetului: my only friend) pe care o văd, adesea, aşa cum o vede orice nihilist autentic: adică un nimic-etern, infinit, monoton, un neant, un întuneric veşnic, lipsit de conştiinţă şi pe care-l umpli, la nesfârşit, cu propria-ţi umbră. În adolescenţă, îmi plăcea teribil să frecventez cu fervoare, bătrânii. Vieţuiam, cum s-ar spune, un crochiu de gerontofilie spirituală, căci aceste exemplare ale anatomiei umane aflate în amurg mi se păreau - cu pielea lor zbârcită, cu oasele lor împuţinate, diformi, coxalgici, turtiţi de timp, aproape putrezi - mesagerii unei înţelepciuni tainice, depozitarii unui adevăr abscons şi fundamental după care tânjeam în neştire. Developate prin filtrul amintirilor, chipurile acestor bătrâni devin acum, nu ştiu de ce, hidoase, spectrale, portete saburale, stinse, morbide, de mumii, desene groteşti şi strâmbe, rupte parcă din Goya. Bătrâneţea cu decreptitudinea ei ramolită are ceva odios şi sinistru! Cât de tembelă mi se pare sintagma cu alură de placebo care spune că poţi îmbătrâni frumos! Haida-de! Nu cunosc impostură mai mare, minciună mai atroce decât acest refren schizoid şi dizarmonic al (auto)amăgirii. Există, oare, ceva mai indecent, mai ridicol, decât un bătrân jucând rolul elegiac al poetului tânăr, îndrăgostit şi "naiv", al tânărului care face jogging, al tânărului cu cercel în ureche, al tânărului în general? Mi-am amintit ( scriind cu "revoltă" acest text) de bătrânii avari din Moliere, acei hodorogi schimosiţi de ură şi invidie, de bătrânii saltimbanci ai lui Cehov, de baba posmogită a lui Raskolnikov, de martalogii libidinoşi din Balzac...! Ah, simfonia senectuţii acre! Alzeihmer, osteoporoză, artrită, senilitate degenerescentă, piele descuamată, mirosul de urină al octogenarilor, carnea care se descompune, atrofiată...Nu oricine, vorba lui Cioran, are norocul să moară tânăr! Jos bătrâneţea! Refuz să fiu victima acestui proces de descompunere care ucide tot ce înseamnă curaj, inconştienţă, vitalitate. Tinereţea este cea care învinge, motiv pentru care mă grăbesc ( vorba vine: de fapt îmi târăsc băşinile) să ascult Alphaville cu Forever Young! - : )))
ps: şi aceste vers, rupt dintr-un poem abstrus:
cu obrazul scofâlcit
mai visez
iar
la iubit...
ha!