vineri, 23 iulie 2010

Jurnal

Ce valoare fabuloasă capătă viaţa privită prin unghiul finitudinii...Orice fleac reverberează, se umple de consistenţa unui miracol lipsit de pedagogie, capătă un sens epifanic şi... atât! O trăire care se mistuie în ea însăşi, care moare acolo, le nesfârşit, fără nimic lugubru, egală cu sine...Azi am privit pe geam cu voluptatea unui sfânt atins de graţia divină. Linia orizontului, cerul simplu ( un albastru oarecare) primele lumini roşii pâlpâind depărtat, sfidând înserarea...îndeajuns cât să ridici din umeri şi să exclami cu o voluptate primară: "pula mea !"

posibil postulat din manualul unui "existenţialist": să trăieşti fiecare gest în consecinţele lui absolute !

În definitiv, dacă moartea nu este altceva decât un nimic etern, golit de orice rudiment de conştiinţă, ceva, care, în fond " te trăieşte" prin netrăirea ei, un somn lipsit de vise, neantul pur, atunci...e bine! De fapt, să fim serioşi: e minunat!

Semăn, din ce în ce mai mult, cu tata. Am căpătat ticurile lui. Bălăngăn la răstimpuri din cap, fac gesturi smucite cu mâna, vieţuiesc un soi de crispare tembelă, am, parcă, râsul lui abrupt...Ieri (în timp ce mă rădeam) mi s-a năzărit că mă privesc adânc, în oglinda de la baie, cu ochii lui spălăciţi, pierduţi şi trişti...sentiment intens - indescriptibil - că sunt locuit de o fantomă...

vineri, 2 iulie 2010

de prin ziare adunate...

Articol aparut ieri, in EVZ...

" Ecuaţia modestiei: a refuzat un premiu de un milion de dolari

Matematicianul rus Grigori Perelman a refuzat un premiu în valoare de un milion de dolari, oferit de Clay Mathematics Institute. Motivul: consideră că este "nedrept" faţă de un coleg.

Potrivit agenţiei Interfax, Perelman a anunţat institutul din Cambridge, Massachusetts că refuză premiul deoarece contribuţia sa în rezolvarea conjecturii Poincare nu este mai importantă decât cea a lui Richard Hamilton, un matematician american.

Conjectura lui Poincare este una dintre cele şapte probleme incluse pe lista Millenium Prize. Cei care rezolvă una dintre aceste probleme primesc câte un milion de dolari.
Grigori Perelman (43 de ani) trebuia să primească premiul la 22 iunie, la Paris, pentru rezolvarea conjecturii Poincare. Problema a chinuit minţile matematicienilor din 1904 până în 2002, când Perelman a oferit demonstraţia. Imediat după acest moment, revista Science a scris că Perelman este eroul celei mai importante descoperiri matematice din istorie.

Trăieşte cu mama, în sărăcie

În 2006, pentru aceeaşi realizare, Perelman trebuia să fie distins cu Premiul Fields. Însă, ca şi acum, rusul a refuzat premiul, cea mai înaltă distincţie în lumea matematicii.

În ciuda faimei dobândite, Grigori Perelman nu vrea să părăsească apartamentul din Sankt Petersburg în care locuieşte alături de mama sa. Perelman a refuzat oferte din partea celor mai mari universităţi americane. Pentru a avea suficient timp pentru cercetarea matematică, Perelman a ales să nu aibă o slujbă. Vecinii săi spun că matematicianul duce un trai liniştit şi sărăcăcios."
(EVZ,2 IULIE 2010, Dan Arsenie)

joi, 1 iulie 2010

Jurnal ( 8)

S-a stins bunicul Călin. A murit în somn, în patul de acasă, lângă mamaie, la 97 de ani. Ultima imagine ( acum 2 ani) el şi cu bunica, înveliţi ca într-un cocon în plapuma din odaie, mici şi scofâlciţi ( două jucării stricate, vorba lui Minulescu)privindu-mă - fără să mă vadă - ca nişte copii orbi şi bolnavi de progerie. Când am intrat în bucătăria friguroasă ca o criptă, au început amândoi să scâncească pe sub aşternuturi, un bâzâit stins şi prelung, ca de litanie...Amintirea ( încă vie) de la 6 ani, când, după crizele mele de dor, m-a adus acasă de la ţară. Despărţirea de părinţi ( mai ales de mama) şi de prietenii de la bloc, mă devastase. Parcă îl văd ajuns în faţa blocului, păşind cu mersul lui legănat, cu pantalonii lui ţărăneşti de vară, bej, lungi şi creţi, semănând cu nişte iţari, cu galoşii într-o mână ( mama îmi povestea că, odată, într-o vizită, şi-a scos pantofii în plin centru, păşind desculţ pe asfaltul fierbinte, fără să-i pese " de ce zice lumea" şi că ea, roşie ca racul, a luat-o înainte, " ca nu cumva să creadă lumea că e cu ţăranul ăsta diliu care umblă desculţ.")
Altă amintire: mâna lui arsă de soare, neverosimilă, cu degete butucănoase şi unghii enorme (mâna lui de ţăran dunărean tăbăcită în munca câmpului) tâind cu lentoare felia de pepene...şi vorba molcomă, veşnic ironică...şi pălăria lui de fetru pe care- când şi-o atârna în cuier - îmi plăcea s-o iau, să mi-o îndes golăneşte pe cap...să mă joc de-a " caoboii" şi-apoi, ca la capătul unui ritual, s-o miros cu voluptate, îndelung...
Pălăria lu tataie mirosea a pâslă, a coceni de porumb, a peşte, a viţă de vie, şi-a moarte...

note, însemnări, meditaţii

Câtă dreptate are Rogozanu ( talibanul nostru cultural) într-un nr. din Dilema - încă ne-veche - ( nr. 545 ) a cărei temă era Teribilismul!
Transcriu, pe sărite, câteva paragrafe:
" La noi spiritul adolescentin, insurgenţa culturală, fronda, s-au manifestat şi se manifestă la terase, în cenacluri, întruniri, şedinţe, holurile instituţiilor etc. Totdeauna oral. Niciodată în scris: când e vorba de text, toată lumea amuţeşte, se "maturizează" subit. Avem prea puţini "nebuni", prea puţine personalităţi dispuse să rişte totul de dragul unui capriciu, de dragul unei opinii îndrăzneţe. Daţi-mi un exemplu de teribilist român, scriitor important! Nu veţi găsi mare lucru - nişte avangardişti, poate, care şi-au "vândut" teribilismul până la urmă în ţări străine, pentru că pe meleagurile noastre nimeni nu i-a luat în serios decât prea târziu..."
Apoi îl aminteşte pe Eugen Ionescu " singurul teribilist istoric pe care îl avem", iar mai departe, ţese câteva motive care inhibă teribilismul cultural. Transcriu, din nou, câteva:
1. Una ar fi prezenţa unui năucitor spirit de turmă. ( blestem mioritic? n.a.)dominant în cultura română. Sriitorii noştri nu pot acţiona individual.
Calculul lui Ionescu ( pe cine să mai atac ca să-mi pentru un capital de imagine) devine: " pe cine să mai atac ca să-mi consolidez poziţia în propriul grup!"
2. Coagularea unor grupuri mult prea dense în jurul revistelor. Unde să mai dai un text, o opinie ceva mai curajoasă, fără să fii, independent de valoarea demonstraţiei, imediat înregimentat, automat inclus în ceva numit " gaşca lui cutare"!
3. Blestemul cenaclului. (...) Într-un cenaclu se exersează teribilismul cu plasă. E un spaţiu securizant, totul se desfăşoară sub privirea îngăduitoare a mentorului"
4. Gerontocraţia ( aici vb. despre hegemonia vârfurilor culturale care deţin controlul şi care nu se coboară, cu " teribilisme", la un aşa nivel.
5. Limbajul bătrânicios, academic, din presa culturală. Şablonul care trebuie întrunit pentru a deveni "publicabil"
Toată lumea culturală, la noi, se ia prea în serios. O penibilă seriozitate domină fiecare rând cultural. O cronică negativă, dezinhibată, înseamnă un adevărat război sau adânci suferinţe."
Rogozanu are, evident, dreptate. Articolul pune degetul pe rană şi apasă acolo, necruţător. Dealtminteri, El şi cu Alina Mungiu Pippidi au jucat întodeauna rolul unor afgani bărboşi şi barbari - prin definiţie - în presa noastră culturală. Amândoi au scris, în numele acestui teribilism pseudo-asumat, rânduri odioase. Cred, totuşi, că prezenţa unor voci antisistem ( uneori, doar de dragul de a fi antisistem) ajută mai mult decât dăunează...Dovada e însăşi art. din Dilema.

Air a Danser