note, însemnări, meditaţii

Câtă dreptate are Rogozanu ( talibanul nostru cultural) într-un nr. din Dilema - încă ne-veche - ( nr. 545 ) a cărei temă era Teribilismul!
Transcriu, pe sărite, câteva paragrafe:
" La noi spiritul adolescentin, insurgenţa culturală, fronda, s-au manifestat şi se manifestă la terase, în cenacluri, întruniri, şedinţe, holurile instituţiilor etc. Totdeauna oral. Niciodată în scris: când e vorba de text, toată lumea amuţeşte, se "maturizează" subit. Avem prea puţini "nebuni", prea puţine personalităţi dispuse să rişte totul de dragul unui capriciu, de dragul unei opinii îndrăzneţe. Daţi-mi un exemplu de teribilist român, scriitor important! Nu veţi găsi mare lucru - nişte avangardişti, poate, care şi-au "vândut" teribilismul până la urmă în ţări străine, pentru că pe meleagurile noastre nimeni nu i-a luat în serios decât prea târziu..."
Apoi îl aminteşte pe Eugen Ionescu " singurul teribilist istoric pe care îl avem", iar mai departe, ţese câteva motive care inhibă teribilismul cultural. Transcriu, din nou, câteva:
1. Una ar fi prezenţa unui năucitor spirit de turmă. ( blestem mioritic? n.a.)dominant în cultura română. Sriitorii noştri nu pot acţiona individual.
Calculul lui Ionescu ( pe cine să mai atac ca să-mi pentru un capital de imagine) devine: " pe cine să mai atac ca să-mi consolidez poziţia în propriul grup!"
2. Coagularea unor grupuri mult prea dense în jurul revistelor. Unde să mai dai un text, o opinie ceva mai curajoasă, fără să fii, independent de valoarea demonstraţiei, imediat înregimentat, automat inclus în ceva numit " gaşca lui cutare"!
3. Blestemul cenaclului. (...) Într-un cenaclu se exersează teribilismul cu plasă. E un spaţiu securizant, totul se desfăşoară sub privirea îngăduitoare a mentorului"
4. Gerontocraţia ( aici vb. despre hegemonia vârfurilor culturale care deţin controlul şi care nu se coboară, cu " teribilisme", la un aşa nivel.
5. Limbajul bătrânicios, academic, din presa culturală. Şablonul care trebuie întrunit pentru a deveni "publicabil"
Toată lumea culturală, la noi, se ia prea în serios. O penibilă seriozitate domină fiecare rând cultural. O cronică negativă, dezinhibată, înseamnă un adevărat război sau adânci suferinţe."
Rogozanu are, evident, dreptate. Articolul pune degetul pe rană şi apasă acolo, necruţător. Dealtminteri, El şi cu Alina Mungiu Pippidi au jucat întodeauna rolul unor afgani bărboşi şi barbari - prin definiţie - în presa noastră culturală. Amândoi au scris, în numele acestui teribilism pseudo-asumat, rânduri odioase. Cred, totuşi, că prezenţa unor voci antisistem ( uneori, doar de dragul de a fi antisistem) ajută mai mult decât dăunează...Dovada e însăşi art. din Dilema.