Jurnal ( 8)

S-a stins bunicul Călin. A murit în somn, în patul de acasă, lângă mamaie, la 97 de ani. Ultima imagine ( acum 2 ani) el şi cu bunica, înveliţi ca într-un cocon în plapuma din odaie, mici şi scofâlciţi ( două jucării stricate, vorba lui Minulescu)privindu-mă - fără să mă vadă - ca nişte copii orbi şi bolnavi de progerie. Când am intrat în bucătăria friguroasă ca o criptă, au început amândoi să scâncească pe sub aşternuturi, un bâzâit stins şi prelung, ca de litanie...Amintirea ( încă vie) de la 6 ani, când, după crizele mele de dor, m-a adus acasă de la ţară. Despărţirea de părinţi ( mai ales de mama) şi de prietenii de la bloc, mă devastase. Parcă îl văd ajuns în faţa blocului, păşind cu mersul lui legănat, cu pantalonii lui ţărăneşti de vară, bej, lungi şi creţi, semănând cu nişte iţari, cu galoşii într-o mână ( mama îmi povestea că, odată, într-o vizită, şi-a scos pantofii în plin centru, păşind desculţ pe asfaltul fierbinte, fără să-i pese " de ce zice lumea" şi că ea, roşie ca racul, a luat-o înainte, " ca nu cumva să creadă lumea că e cu ţăranul ăsta diliu care umblă desculţ.")
Altă amintire: mâna lui arsă de soare, neverosimilă, cu degete butucănoase şi unghii enorme (mâna lui de ţăran dunărean tăbăcită în munca câmpului) tâind cu lentoare felia de pepene...şi vorba molcomă, veşnic ironică...şi pălăria lui de fetru pe care- când şi-o atârna în cuier - îmi plăcea s-o iau, să mi-o îndes golăneşte pe cap...să mă joc de-a " caoboii" şi-apoi, ca la capătul unui ritual, s-o miros cu voluptate, îndelung...
Pălăria lu tataie mirosea a pâslă, a coceni de porumb, a peşte, a viţă de vie, şi-a moarte...