Odioasa bătrâneţe !

Nimic nu mă sperie mai tare, pe lume, aşa cum mă sperie spectrul bătrâneţii. Nici măcar moartea, inconturnabilul the end (vorba poetului: my only friend) pe care o văd, adesea, aşa cum o vede orice nihilist autentic: adică un nimic-etern, infinit, monoton, un neant, un întuneric veşnic, lipsit de conştiinţă şi pe care-l umpli, la nesfârşit, cu propria-ţi umbră. În adolescenţă, îmi plăcea teribil să frecventez cu fervoare, bătrânii. Vieţuiam, cum s-ar spune, un crochiu de gerontofilie spirituală, căci aceste exemplare ale anatomiei umane aflate în amurg mi se păreau - cu pielea lor zbârcită, cu oasele lor împuţinate, diformi, coxalgici, turtiţi de timp, aproape putrezi - mesagerii unei înţelepciuni tainice, depozitarii unui adevăr abscons şi fundamental după care tânjeam în neştire. Developate prin filtrul amintirilor, chipurile acestor bătrâni devin acum, nu ştiu de ce, hidoase, spectrale, portete saburale, stinse, morbide, de mumii, desene groteşti şi strâmbe, rupte parcă din Goya. Bătrâneţea cu decreptitudinea ei ramolită are ceva odios şi sinistru! Cât de tembelă mi se pare sintagma cu alură de placebo care spune că poţi îmbătrâni frumos! Haida-de! Nu cunosc impostură mai mare, minciună mai atroce decât acest refren schizoid şi dizarmonic al (auto)amăgirii. Există, oare, ceva mai indecent, mai ridicol, decât un bătrân jucând rolul elegiac al poetului tânăr, îndrăgostit şi "naiv", al tânărului care face jogging, al tânărului cu cercel în ureche, al tânărului în general? Mi-am amintit ( scriind cu "revoltă" acest text) de bătrânii avari din Moliere, acei hodorogi schimosiţi de ură şi invidie, de bătrânii saltimbanci ai lui Cehov, de baba posmogită a lui Raskolnikov, de martalogii libidinoşi din Balzac...! Ah, simfonia senectuţii acre! Alzeihmer, osteoporoză, artrită, senilitate degenerescentă, piele descuamată, mirosul de urină al octogenarilor, carnea care se descompune, atrofiată...Nu oricine, vorba lui Cioran, are norocul să moară tânăr! Jos bătrâneţea! Refuz să fiu victima acestui proces de descompunere care ucide tot ce înseamnă curaj, inconştienţă, vitalitate. Tinereţea este cea care învinge, motiv pentru care mă grăbesc ( vorba vine: de fapt îmi târăsc băşinile) să ascult Alphaville cu Forever Young! - : )))
ps: şi aceste vers, rupt dintr-un poem abstrus:
cu obrazul scofâlcit
mai visez
iar
la iubit...
ha!