Jurnal

Azi: sală ! Lucrat umeri şi spate ( mai mult haotic) vreo 12 serii în care am alternat lucru cu ganterele + bara + aparate.Fluturările pentru deltoizi mi se par cele mai împuţite exerciţii. Mă seacă. Mă uitam - comparativ cu varii tipi care lucrau aceeaşi grupă musculară - cât de strâmb mă mişc.Prefer mai mult ( cel puţin pt. umeri) lejeritatea fixă a aparatelelor. În schimb, dorsalii - fiind o grupă mare - mi se par că merg mai bine. Oricum, stilul meu de a lucra - îmi spuneam - nu e altceva decât oglinda "personalităţii" mele: adică, inconsecventă, aleatorie, fragmentată...Îmi lipseşte spiritul apolinic, judicios, predispoziţia către ordine...Dacă o să continui aşa - în curând - o să arăt aidoma culturistului din pantera roz! Un tren superior bine dezvoltat şi nişte picioare anemice şi subţiri, ca aţa...


În schimb, când nu mă duc la sală - şi când îmi amintesc - alerg. Aşa cum pentru intelectualii din sumbrii ani ai comunismului - rezistenţa prin cultură reprezenta somniferul unei opoziţii care să le asigure liniştea mentală a lipsei de reacţiune factuală - pentru mine, jogging-ul, reprezintă paliativul ( consolator) al lipsei de genoflexiuni cu bara. Sunt un fel de " Liiceanu şi Pleşu " al lucrului cu trenul inferior.- : )

Mai jos, itinerariul "uitării de sine". Aleea Railway-Walk ( pe unde alerg cu mintea vidată) suferind de unica (cea mai de preţ) fericire a omului ( că e viu şi că se mişcă...)








...

Jurnal

Mama - povestindu-mi la telefon despre mamaie ( care are aproape 87 de ani şi e ţintuită într-un scaun cu rotile) şi care, din bezna bolii şi-a neputinţei se roagă necontenit: " s-o ia Dumnezeu" !
Până să moară bunicul Călin ( acu vreo doi ani) şi-a petrecut aproape 7 ani cu el - în pat ( amândoi într-un fel de semiparalizie şi somnoleţă continuă, înfometaţi adesea de indiferenţa rudelor, bolind în neştire, rupţi de timp şi izolaţi de lume )
Ultima imagine cu ei: acum vreo trei-patru ani, în patul din odaie, scofâlciţi de bătrâneţe şi scâncind pe sub aşternuturi ( de îndată de am intrat în cameră)...
Şi mai e şi poza aceea de acum doi ani ( de o tristeţe care mă leşină) de la moartea unchiului Petre, cu mama şi mamaie: amândouă aşezate în pat (strânse una în cealaltă) privind obiectivul cu obrajii supţi de suferinţă şi cu o durere atât de adâncă în priviri, încât - mereu când o privesc ( căci, dintr-un instict masochist şi irepresibil am păstrat poza în arhiva aparatului foto) mă podideşte plânsul...

Mă gândeam: poate depărtarea de ţară, de prieteni ( poate doar simpla, ireversibila trecere a timpului), poate- who knows - vreun soi de prematură andropauză - mă face să am- în ultimul timp- teribile crize de melancolie. Ieri ( oare de ce?) mi-am adus aminte de imaginea cu cămaşa de noapte a mamei atârnând pe un scaun după atacul cerebral...Mă întorsesem de la spital - buimac şi strivit de neputinţă - răvăşit de tot vârtejul evenimentelor, supt de nesomn, etc. incapabil să prognozez ce se va întâmpla...Am intrat în bucătărie, mi-am făcut o cafea, apoi...am intrat în camera mamei...Pe speteaza unui scaun, aruncată în grabă, am zărit...cămaşa ei de noapte. Abia atunci, într-un chip straniu şi total (intim legat de simbolul veşmântului) am conştientizat lipsa...Mama nu mai era acolo (deşi ar fi trebuit să fie) să poarte cămaşa aia nenorocită - înflorată şi cu guler dantelat - ca în fiecare noapte...Ceva, cineva, (infamul destin), la capătul unei teribile indiscreţii mi-o răpise brutal, lăsând " amintire" ( simbol anemic al unei treceri) o simplă cămaşă de noapte!


Abia odată cu banii, cu stabilitatea financiară, cu genul ăla de libertate bezmetică adusă de bunăstare, descoperi - subit - zădărnicia seacă a vieţii.

Cât de indepărtaţi îmi par anii copilăriei şi ai adolescenţei. Parcă nu ar fi vorba "doar" de câteva decenii, ci de secole în neştire, de un timp aproape arhetipal, populat de personaje mitice: prodanii,fraţii P., B., A.,H., etc.

Ieri o sticlă de vin alb ( alaltăieri aşijderea) azi, iar o sticlă de Echo Falls... plus câteva sute de grame din înţelepciunea bătrânului Jack...În curând, cred că o să ajung ca tata: un semi-alcoolic bonom rănjind fără patimă, imbecil şi senin, oricui vine să-l vadă...


................

Noir Desir

Am început să fiu obsedat că am burtă. Unde văd o oglindă, îmi ridic tricoul ca un lăutar turmentat, mă mângâi pe pântec ca o gravidă, "pozez",compar, analizez... De când mi-am cumpărat de la Charity-Shop un AB-Roller ( pe care îl "chinui" la capătul unui program haotic) îmi verific zinic "progresul". Sigur, cum alimentaţia e la fel de haotică ( vorba lui M.: "o friptură rămâne o friptură" ) nu perseverez deloc, dar asta nu mă împiedică să sper imbecil într-o minune. E în gestul, în aşteptarea asta, toată duioasa naivitate ( ca să nu zic prostie) a omului.


Termin caietele lui Cioran ( vol III) Aproape 1300 de pagini de obsesii, lamentaţii, delir. Apetitul lui pentru paradox şi frondă, pasiunea de a se certa cu precupeţele.
Abia târziu, către senectute, începuse să-i fie dor de ţară.
Să faci cu atâta patos apologia sinuciderii fără să te sinucizi, asta înseamnă să fii, cu adevărat, un politician al autosuprimării. Cel mai mare merit pe care şi-l recunoştea, cea mai vie izbândă a vieţii lui: că s-a lăsat de ţigări!



Dovada supremă, absolută, a inteligenţei cuiva: autoironia.

Jurnal

Mi-e ruşine, mi-e realmente-jenă, (ăsta e cuvântul) de absolut tot ce scriu. Întotdeauna mi-a fost! În adolescenţă, de îndată ce expediam câte o scrisoare către redacţia unei publicaţii, mă simţeam cuprins de o remuşcare mută, vecină cu disperarea. Aş fi dat orice să pot recupera plicul pe care, cu câteva secunde mai devreme - de bună voie şi nesilit de nimeni - îl strecurasem printre buzele de tablă ale cutiei poştale, azvârlindu-l în lume. De îndată ce iremediabilul era săvârşit,( plicul-expediat) începeam să trăiesc, încet-încet, supliciile regretelor. Procesul se itera lent, ca o părere. Întâi imi aminteam, de pildă, cine ştie ce paragraf obscur asupra căruia, la recitire, avusesem doar vagi îndoieli. Rememorarea pasajului cu pricina traversa, treptat, drumul de la îndoială la certitudine, se adâncea în deriziune, devenea din slăbuţ - oribil, din mediocru - neverosimil de prost, devenea patetic, culme a prostiei, pentru ca mai apoi, să se lăţească ca o pată de cerneală asupra celorlalte paragrafe, până ce tot textul însuşi - în supliciul reconstrucţiei mentale - se contamina, devenea un dezastru incalculabil, o varză absolută. Cum putusem să scriu aşa ceva? Cum putusem, mai ales, să expediez aşa ceva? Mai cu seamă că destinatarii (redactorii revistei) erau scriitori, eseişti, poeţi pe care îi preţuiam ! La capătul unui scenariu de un masochism extrem, mi-i închipuiam cum primesc misiva mea, cum o deschid, cum o citesc plini de umoare (le vedeam limpede stupoarea din ochi), apoi cum se strâmbă de râs, cum hăhăie cu feţele lăţite, cum îmi rostesc numele scris cu majuscule pe plic, cum se strâng de prin toate cotloanele redacţiei celebrându-mi acolo, pe loc şi la unison , prostia fără seamăn. Climaxul acestor reverii umilitoare l-am atins odată când am expediat o plachetă de versuri revistei Literatorul, revistă condusă - pe atunci - de Marin Sorescu. Pentru că eram sociofob şi noctambul, am pus scrisoarea în cutia poştală foarte târziu, aproape de miezul nopţii. Când am ajuns acasă şi mi-am recitit poemele, mi s-au părut atât de imbecile, atât de de penibile, încât - aproape - mi s-a făcut rău! Cu cât le reciteam mai des, cu atât mi se păreau mai ridicole. De ruşine, îmi venea să mă jupoi de viu. Pe la două noaptea, în plin delir, am coborât până la oficiul poştal, hotărât să-mi recuperez - cumva - ingrata scrisoare. De-a lungul a vreo câteva zeci de minute, m-am tot învârtit ca un titirez pe lângă cutia poştală, incapabil să găsesc o soluţie. Am plecat într-un târziu, strivit de neputinţă şi lătrat de câini, ca un homeles. Luni de-a rândul după asta, am visat ( la capătul unor reverii sau pur şi simplu) că iau un tren de noapte către Bucureşti, că ajung în dreptul clădirii unde îşi avea redacţia revista Literatorul, că o escaladez sprinten ca un alpinist, că forţez geamul, că pătrund acolo ca un hoţ versat şi că-mi recuperez blestemata misivă, care, evident, nici nu fusese deschisă. Acolo, pe loc, îi dădeam foc, îi împrăştiam cenuşa pe fereastă şi, tot acolo, pe parchetul mirosind a petrosin şi brăzdat delumina chioară a lunii, mă întindeam pe jos, deshidratat de fericire, murmurând: " s-a făcut dreptate".

...........

Jurnal

amintiri amniotice

1.

Am în jur de trei ani şi stau în pătuţ, băţos şi atent ca o mangustă. Port strampi albi şi cămaşă încadrilată. Pe jos,împrăştiate de-a valma, tot soiul de jucării. Împrejurul meu, siluetele unor oameni care se tot adună de niciunde. Forfotă indescriptibilă. Figura ceţoasă a unei femei se apropie de zăbrelele cuştii mele. Îmi şopteşte ceva. Îi văd aievea, printre gratiile de lemn, din ce în ce mai desluşit, crâmpeie din conturul buzelor: un ochi rimmelat,căprui şi crud, o sprânceană arcuită... Deşi ştiu că nu e mama, mă simt invadat de o prezenţă maternă. Părul ondulat şi negru, e din ce în ce mai aproape de mine. Brusc, îmi înfig extaziat degetele grăsune în podoaba ei capilară. Strâng cât pot de tare, icnesc, ţip scurt. Lumea în jurul meu se animă, umbrele fantomatice încep să danseze, se unduiesc împrejur. Cineva îmi întinde o jucărie. O apuc lacom, cu cealaltă mână. Siluetele râd, trucul nu a funcţionat. Cu braţele depărtate, întins ca o coardă, mă simt în centrul atenţiei. Femeia, cu capul într-o rână şi strâmbă de-un şold, scânceşte în strânsoarea mea,imploră, râde... Fantomele din jurul meu despică spaţiul în forme hilare. Mă simt, cumva, în centrul universului. Cu pumnii încinşi în strânsoare, încep să urlu de bucurie, sar ca o potaie în plin delir, juisez, ţopăi, strig în limba mea fără nume...De fericire, îmi curge scuipat din gură!

...