Jurnal

Mama - povestindu-mi la telefon despre mamaie ( care are aproape 87 de ani şi e ţintuită într-un scaun cu rotile) şi care, din bezna bolii şi-a neputinţei se roagă necontenit: " s-o ia Dumnezeu" !
Până să moară bunicul Călin ( acu vreo doi ani) şi-a petrecut aproape 7 ani cu el - în pat ( amândoi într-un fel de semiparalizie şi somnoleţă continuă, înfometaţi adesea de indiferenţa rudelor, bolind în neştire, rupţi de timp şi izolaţi de lume )
Ultima imagine cu ei: acum vreo trei-patru ani, în patul din odaie, scofâlciţi de bătrâneţe şi scâncind pe sub aşternuturi ( de îndată de am intrat în cameră)...
Şi mai e şi poza aceea de acum doi ani ( de o tristeţe care mă leşină) de la moartea unchiului Petre, cu mama şi mamaie: amândouă aşezate în pat (strânse una în cealaltă) privind obiectivul cu obrajii supţi de suferinţă şi cu o durere atât de adâncă în priviri, încât - mereu când o privesc ( căci, dintr-un instict masochist şi irepresibil am păstrat poza în arhiva aparatului foto) mă podideşte plânsul...

Mă gândeam: poate depărtarea de ţară, de prieteni ( poate doar simpla, ireversibila trecere a timpului), poate- who knows - vreun soi de prematură andropauză - mă face să am- în ultimul timp- teribile crize de melancolie. Ieri ( oare de ce?) mi-am adus aminte de imaginea cu cămaşa de noapte a mamei atârnând pe un scaun după atacul cerebral...Mă întorsesem de la spital - buimac şi strivit de neputinţă - răvăşit de tot vârtejul evenimentelor, supt de nesomn, etc. incapabil să prognozez ce se va întâmpla...Am intrat în bucătărie, mi-am făcut o cafea, apoi...am intrat în camera mamei...Pe speteaza unui scaun, aruncată în grabă, am zărit...cămaşa ei de noapte. Abia atunci, într-un chip straniu şi total (intim legat de simbolul veşmântului) am conştientizat lipsa...Mama nu mai era acolo (deşi ar fi trebuit să fie) să poarte cămaşa aia nenorocită - înflorată şi cu guler dantelat - ca în fiecare noapte...Ceva, cineva, (infamul destin), la capătul unei teribile indiscreţii mi-o răpise brutal, lăsând " amintire" ( simbol anemic al unei treceri) o simplă cămaşă de noapte!


Abia odată cu banii, cu stabilitatea financiară, cu genul ăla de libertate bezmetică adusă de bunăstare, descoperi - subit - zădărnicia seacă a vieţii.

Cât de indepărtaţi îmi par anii copilăriei şi ai adolescenţei. Parcă nu ar fi vorba "doar" de câteva decenii, ci de secole în neştire, de un timp aproape arhetipal, populat de personaje mitice: prodanii,fraţii P., B., A.,H., etc.

Ieri o sticlă de vin alb ( alaltăieri aşijderea) azi, iar o sticlă de Echo Falls... plus câteva sute de grame din înţelepciunea bătrânului Jack...În curând, cred că o să ajung ca tata: un semi-alcoolic bonom rănjind fără patimă, imbecil şi senin, oricui vine să-l vadă...


................