Jurnal

Mi-e ruşine, mi-e realmente-jenă, (ăsta e cuvântul) de absolut tot ce scriu. Întotdeauna mi-a fost! În adolescenţă, de îndată ce expediam câte o scrisoare către redacţia unei publicaţii, mă simţeam cuprins de o remuşcare mută, vecină cu disperarea. Aş fi dat orice să pot recupera plicul pe care, cu câteva secunde mai devreme - de bună voie şi nesilit de nimeni - îl strecurasem printre buzele de tablă ale cutiei poştale, azvârlindu-l în lume. De îndată ce iremediabilul era săvârşit,( plicul-expediat) începeam să trăiesc, încet-încet, supliciile regretelor. Procesul se itera lent, ca o părere. Întâi imi aminteam, de pildă, cine ştie ce paragraf obscur asupra căruia, la recitire, avusesem doar vagi îndoieli. Rememorarea pasajului cu pricina traversa, treptat, drumul de la îndoială la certitudine, se adâncea în deriziune, devenea din slăbuţ - oribil, din mediocru - neverosimil de prost, devenea patetic, culme a prostiei, pentru ca mai apoi, să se lăţească ca o pată de cerneală asupra celorlalte paragrafe, până ce tot textul însuşi - în supliciul reconstrucţiei mentale - se contamina, devenea un dezastru incalculabil, o varză absolută. Cum putusem să scriu aşa ceva? Cum putusem, mai ales, să expediez aşa ceva? Mai cu seamă că destinatarii (redactorii revistei) erau scriitori, eseişti, poeţi pe care îi preţuiam ! La capătul unui scenariu de un masochism extrem, mi-i închipuiam cum primesc misiva mea, cum o deschid, cum o citesc plini de umoare (le vedeam limpede stupoarea din ochi), apoi cum se strâmbă de râs, cum hăhăie cu feţele lăţite, cum îmi rostesc numele scris cu majuscule pe plic, cum se strâng de prin toate cotloanele redacţiei celebrându-mi acolo, pe loc şi la unison , prostia fără seamăn. Climaxul acestor reverii umilitoare l-am atins odată când am expediat o plachetă de versuri revistei Literatorul, revistă condusă - pe atunci - de Marin Sorescu. Pentru că eram sociofob şi noctambul, am pus scrisoarea în cutia poştală foarte târziu, aproape de miezul nopţii. Când am ajuns acasă şi mi-am recitit poemele, mi s-au părut atât de imbecile, atât de de penibile, încât - aproape - mi s-a făcut rău! Cu cât le reciteam mai des, cu atât mi se păreau mai ridicole. De ruşine, îmi venea să mă jupoi de viu. Pe la două noaptea, în plin delir, am coborât până la oficiul poştal, hotărât să-mi recuperez - cumva - ingrata scrisoare. De-a lungul a vreo câteva zeci de minute, m-am tot învârtit ca un titirez pe lângă cutia poştală, incapabil să găsesc o soluţie. Am plecat într-un târziu, strivit de neputinţă şi lătrat de câini, ca un homeles. Luni de-a rândul după asta, am visat ( la capătul unor reverii sau pur şi simplu) că iau un tren de noapte către Bucureşti, că ajung în dreptul clădirii unde îşi avea redacţia revista Literatorul, că o escaladez sprinten ca un alpinist, că forţez geamul, că pătrund acolo ca un hoţ versat şi că-mi recuperez blestemata misivă, care, evident, nici nu fusese deschisă. Acolo, pe loc, îi dădeam foc, îi împrăştiam cenuşa pe fereastă şi, tot acolo, pe parchetul mirosind a petrosin şi brăzdat delumina chioară a lunii, mă întindeam pe jos, deshidratat de fericire, murmurând: " s-a făcut dreptate".

...........