Jurnal

amintiri amniotice

1.

Am în jur de trei ani şi stau în pătuţ, băţos şi atent ca o mangustă. Port strampi albi şi cămaşă încadrilată. Pe jos,împrăştiate de-a valma, tot soiul de jucării. Împrejurul meu, siluetele unor oameni care se tot adună de niciunde. Forfotă indescriptibilă. Figura ceţoasă a unei femei se apropie de zăbrelele cuştii mele. Îmi şopteşte ceva. Îi văd aievea, printre gratiile de lemn, din ce în ce mai desluşit, crâmpeie din conturul buzelor: un ochi rimmelat,căprui şi crud, o sprânceană arcuită... Deşi ştiu că nu e mama, mă simt invadat de o prezenţă maternă. Părul ondulat şi negru, e din ce în ce mai aproape de mine. Brusc, îmi înfig extaziat degetele grăsune în podoaba ei capilară. Strâng cât pot de tare, icnesc, ţip scurt. Lumea în jurul meu se animă, umbrele fantomatice încep să danseze, se unduiesc împrejur. Cineva îmi întinde o jucărie. O apuc lacom, cu cealaltă mână. Siluetele râd, trucul nu a funcţionat. Cu braţele depărtate, întins ca o coardă, mă simt în centrul atenţiei. Femeia, cu capul într-o rână şi strâmbă de-un şold, scânceşte în strânsoarea mea,imploră, râde... Fantomele din jurul meu despică spaţiul în forme hilare. Mă simt, cumva, în centrul universului. Cu pumnii încinşi în strânsoare, încep să urlu de bucurie, sar ca o potaie în plin delir, juisez, ţopăi, strig în limba mea fără nume...De fericire, îmi curge scuipat din gură!

...