Jurnal

.

Elpenor, tovarășul de arme din ceata de heteroi a lui Ulise care moare în palatul lui Circe, praștie de beat. În graba de a se salva, Ulise îl prăsește lăsându-l neîngropat! Mai târziu, când Ulise cheamă sufletele morților, primul care apare, bântuit de neliniște, e Elpenor. Nevoia imperioasă care-l face pe Elpenor să-i vorbească lui Ulise nu e neapărat aceea de a fi îngropat - și de a-și găsi, astfel, "odihna" - ci aceea de a fi jelit! Căci a fi jelit (regretat) a întruni condițiile unui "neînlocuibil", dă seamă de consistența etică a unei existențe.



Ideologia ortodoxistă, cu climaxul ei elaborat în interbelic și care a devenit nucleul naționalismului românesc. Totuși, juxtapunerea asta a ortodoxismului peste românism, ce paradox! Marginalizarea greco-catolicismului ( când jumătate dintre românii transilvăneni erau greco-catolici), iar școala Ardeleană fusese croită cultural-ideologic, tot pe greco-catolicism. Unde mai pui că în numele ortodoxiei, Rusia și-a justificat politica expansionistă către Constantinopol trecând, evident, prin spațiul principatelor.( L.B)


"Pentru ca societatea să fie fericită este necesar ca cei mulți să fie deopotrivă ignoranți și săraci ( B. Mendeville)"

Mirosul jilav al primăverii, mirosul ăla reavăn, de brazdă proaspătă, care urcă și se risipește în aer, de parcă pământul ar râgâi către cer ...


.

Jurnal

.

Cât de leșinată și iluzia asta sexuală (demagogia libido-ului) promisiunea ei înălțătoare care sfârșete în lamentabil. Și câtă nerăbdare bovină în mădularul excitat al bărbatului care devine - la capătul unor ritmice, banale și previzibile pendulări din cur - flasc ca un vierme. Să începi ceva atât de cabrat și să sfârșești în atâta băltită deziluzie! Ce oroare ! De-aia am trăit întodeauna reveria de a fi un escroc al speciei, să nu procreez, să nu mă fut, căci, orice sustragere, orice evadare din calculul just al predeterminărilor care pulsează în gene (și cu care ai fost investit) mi se pare ceva măreț, plenar, o victorie absolută. Ok, poate nenatural, dat atât, lets face it: atât de rafinat ! - : )



.

Jurnal

Cărtărescu în Zen (325): " Nu îmi pot asimila vârsta, nu pot să cred că mi-am trăit viața. Nu pot intra-n rol, ca un om tânăr obligat deodată să poarte rasă de călugăr și să-și lase barbă pân-la brâu !" So true...
Câți dintre cei care simțind învelișul inexorabil al vârstei n-au avut același sentiment inavuabil că ceva, un imponderabil, îi devansează ilicit ?!!
Ponciful cu tinerețea interioară dosită în eșafodajul cărnii, scufundată acolo, în buncărul trupului, totuși, atât de adevărat! Purtăm cu noi, tot mai pregnant, de la an la an, carcasa asta tot mai grea, tot mai hidoasă, a ramolirii, a degenerescenței, care ne condamnă la un anumit tip de comportament ! Bătrânețea văzută ca o imensă nedreptate!

Tănase și Dinescu ( pe Realitatea)
Performanța lor incredibilă de a vorbi în același timp. E îndeajuns ca Tănase să înceapă o frază cu vocea lui gâjâită de hermafrodit, pentru ca, realmente concomitent, să se înalțe în eter și alegretto-ul compulsiv al lui Dinescu. Totul cu o turnură în crescendo, ca doi tenori bezmetici și distonanți, fiecare încercând să acoperie aria celuilalt. How the fuck they do it?


Plimbat cu voluptate, ieri seară, prin cartierele din împrejurimi, pe alei și străduțe cu nume sonore: Gibbwin,Hazelwood,Crosslands, etc. Piațete feminine, luminate difuz, cu ceva misterior și intim, case de o eclatantă frumusețe cu ferestre imense, ca niște acvarii...Ți-e greu să crezi, obișnuit cu cenușiul de acasă, că poate exista, totuși, ceva atât de frumos.
Parca aș fi hălăduit într-un decor de hollywood. Pe alocuri, iluzia irepresibilă a unui deja vu...

.

Jurnal

.

Nostalgia unui "termen mediu existențial", ceva care să nu fie nici viață, dar nici moarte. Ceva pseudo-letargic cu o consistență de somn și magie din care ( cel puțin teoretic) să te poți trezi, dar din care - de fapt - să nu te trezești niciodată. Reveria de a dispărea subit, cu un salt volatil, în ceva vecin cu neantul. Ce păcat că, atunci când vine vorba de viață și de moarte, natura n-are timp de nuanțe...

M-am văzut în oglinda vitrinelor de la Coop: netuns, neras, cu o oboseală de câine hăituit în priviri, târând plasele cu sparkling water, cu piept de pui, cu pâine de secară Hovis ( "seed sensations"! ), cu lapte degresat la bidon și ouă, ca un pensionar dezabuzat, părăsit de familie și prieteni, care-și suie, încet, golgota.

G. care de o lună nu mai răspunde la telefon, la texte, la nimic. Nu-mi fac iluzii: mă va căuta când va avea nevoie de bani. E cel mai temeinic argument că nu poți deveni nefrecventabil.

Moartea lui CMI, aproape anonimă ( vag necrolog în Gândul, palidă rememorare a lui Rogozanu pe VoxPublica, alte câteva ferpare în rândul bloggerilor )
Un coregraf al gândirii cum îl numea Bădiliță. Imensă tristețe !

.

Jurnal

Unde e, de fapt, trăirea, existența, viața ?
În această clipă efemeră, în gustul amar al cafelei negre pe care tocmai o sorb, în lumina crudă a dimineții care îmi mânjește geamul? Unde? În amintirea rarefiată a trecutului, în ficțiunea proiectivă a viitorului, în montajul inomabil al tuturor?
Unde e viața care ni se întâmplă ( în care am fost azvârliți) și care pare că ni se substituie, care pare a ne (în)locui imperceptibil și care sfârșete prin a face din noi o umbră străină și fantomatică, martorii dezabuzați ai propriului destin ?


Cioran: „Iubesc poeții, fiindcă nu ajung și nu vor să ajungă la nimic. Poezia lor nu duce nicăieri. Atâta inutilitate în armonie!“

Whintey Houston: Privilegiul de a muri într-o cameră de hotel, într-un loc de "împrumut", genul ăla de moarte epifanică pe care și-o dorește (sau ar trebui să și-o dorească) orice artist...


.