Jurnal

Fiecare re-întoarcere acasă ( după o lungă călătorie ) mă face să simt - într-un chip indicibil, aproape cu neputinţă de reprodus - cine sunt şi cât "valorez". E acolo, undeva, o justă măsură pe care numai călătoria - cu ochii deschişi - ţi-o poate livra în deplinătatea (auto)cunoaşterii ei! Lecţia asta, îmi spun, e cu neputinţă de făptuit dacă "plecarea " nu e dublată, cu necesitate, de reversul ei: adică de " re-întoarcere" ! Aşa cum, matematic vorbind, proba operaţiei de împărţire se poate face , în cazul împărţirii exacte, prin înmulţirea câtului cu împărţitorul şi obţinând deîmpărţitul, tot aşa, proba ieşirii nu se poate face, riguros vorbind, decât re-intrând în matca pe care ai părăsit-o. Consistenţa călătoriei se transformă atunci într-o imensă oglindă veneţiană în faţa căreia capeţi privilegiul de a te privi, poate pentru întâia oară, în "splendoarea" propriei nudităţi. În fine, s-ar putea să nu-ţi placă ce vezi - dar dacă eşti un spirit care iubeşte adevărul - însăşi propria hidoşenie se poate salva sfârşind în registrul unei (auto)cunoaşteri care o transcende! Când mă re-întorc acasă, după o lungă călătorie, parca m-aş privi - într-un joc al dedublării- direct în lumina ochilor!



Singura beţie care îmi place, e beţia din vin. Beţia din bere mă face somnolent, adormit, îmi amorţeşte simţurile. Tăria, parcă mi le trezeşte artificial pompându-mi în vene un sânge străin. Doar în beţia dionisiacă a vinului capăt starea contemplativă absolută, o meditaţie calmă de budist detaşat, ceva vecin cu fericirea. Nu degeaba se spune că vinul e băutura zeilor!

Nu cunosc decât o singură formă a " trezirii". Atunci când mă îmbăt din vin ! _ :)