Jurnal

E plină de tristeţi lumea asta abnormă,vorba poetului, însă nimic nu mi se pare mai trist, mai deprimant, decât o femeie "de-afaceri-sigură-pe-ea". Genul ăla de "tipă office",( neapărat: "blondă şi cu coc") inviolabilă, intens masculinizată, care degajă o siguranţă absolută, care are necontenit raspunsuri la orice şi care nu pare strabatută, niciodată, de umbra vreunei indoieli, de vreo slabiciune anume. Şi nu ma refer la genul ăla de muiere care joacă - periodic- rolul femeii intangibile - ci la cele structurate astfel, la femeile care nu pot fiinţa decât în registrul ăsta hegemonic, manifest...N. consăteanca mamei, ţărancă absolută care a învăţat doar lecţia foamei şi care a dominat toată viaţa o turmă de bărbaţi occidentali, placizi, obedienţi, care a făcut avere pe seama lor, tipul parvenitei prin excelenţă ( ceauşeasca doi ) şi care, acum, îmbătrânind, agonizează într-un delir misticoid pe un munte de bani şi în mijlocul unei bunăstări după care a alergat toată viaţa cu limba scoasă şi care n-o mai satisface! Spectacolul ei deplorabil, amestec de insanitate şi delir, posmogeala ei tot mai adâncă, mi se pare un soi de răzbunare justă a destinului.

Acasă - în sfârşit, acasă - după periplul britanic.Mi-am câştigat liniştea unor luni pe care vreau să le dedic lecturii, meditaţiei şi scrisului.( voluptatea cu care, intrând într-o librărie, nu mă mai interesează cât costă o carte!)