Jurnal

 Cred că eram în clasele primare când un amic din clasele mai mari ( mi-e cu neputință să-mi amintesc cine)  mi-a spus că, după ore,  într-o anumită zi a săptămânii, atent aleasă,  toti profesorii din școală se închid într-o clasă și se fut între ei. Și-o trag în grup ! Cu alte cuvinte, se fut pe bănci, printre bănci,  la catedră, în cancelarie, peste tot, căzuți pradă unui hedonism leșinat și animalic. Chestia asta m-a bulversat teribil .  Nu numai că era o ipoteză pe care am crezut-o la modul absolut ( o minciună, cu cât e mai neverosimilă, mai insolită, cu atât devine mai credibilă ) însă povestea îmi confirma, fără drept de apel, și anumite supoziții. De pildă, privirile languroase dintre profa de fizică și directorul școlii. Sau extravaganțele vestimentare ale profei de franceză și curtoazia celui de desen. Ca să nu mai spun cât de limpede devenea, acum, graba și generozitatea inexplicabilă cu care profa de istorie sau cea de engleză ne dădeau drumu să plecăm acasă cu o jumătate de oră mai devreme. Nopțile, îmi imaginam ( fără să reușesc să văd prea limpede ) diferite scenarii erotice care mă umpleau de grotesc și revoltă. Îl vedeam pe Gheboș, proful de matematică ( aproape septuagenar, hidos, cu o meclă de libidinos ajuns în amurg) cu chiloții în vine, alergând după domnișoara Huzu ( de care toți băieții din școală erau îndrăgostiți)  înghesuind-o vulgar într-un colț de clasă, spre extazul tribal al celorlalți profesori, și posedând-o acolo vulgar, brutal, până la capăt. Totuși, când mă gândeam la profa de engleză, simțeam o emoție în burtă.Nu prea înțelegeam ce mi se întâmplă. Știu doar că abia așteptam să se întoarcă spre tablă ca să-i pot vedea curul rotund cu bucile tresăltând languros prin fusta de matlasa în timp ce ne scribălea apăsat timpurile verbelor englezești pe care le repeta necontenit ca pe niște mătănii. Îmi plăcea, mai ales, și pentru că era ușor isterică. Țipetele ei intrau în mintea mea înfierbântată în alt registru decât cel pedagogic. Mi-o imaginam, ludică, focoasă, pasională. Aveam o reverie, intens iterată, pe care îmi plăcea s-o reiau la nesfârșit înainte să adorm. Îmi închipuiam camera ei ( citeam pe atunci romane romantice și descoperisem cât se poate de livresc ideea de budoar, cu alaiul ei de feminitate și mister ) și o vedeam, aievea, prinsă în geometria rutinei domestice, cum ajunge de la școală, cum pătrunde în casă, cum se descalță, cum își agață pardesiul în cuier...o puteam urmări așa, în dansul ăsta casnic - cu mintea -  în neștire...pănă la duș. Acolo - nu știu de ce - nu puteam intra. Îi vedeam, totuși, silueta ca a unei umbre pâlpîitoare prin geamul clar-obscur, aidoma celebrelor imagini-clișeu din filmele hollywoodiene. O vedeam apoi, limpede, cum se așează în pat într-o lumină caldă, roșu-gălbui, cum stinge veioza și cum razele lunii, intrând prin geam, îi luminează chipul cufundat în somn conturându-i buzele cărnoase ca într-o pictură renascentistă.Intram atunci, ca o stafie, prin perdeaua geamului și mă strecuram în pat,îmbrățișând-o...Imaginea asta, de un erotism pur, golită de proluviul sexual, făcea mereu să-mi bată inima cu putere. Faptul de a o ține în brațe, de a fi lipit de formele ei pe care i le ghiceam moi, concrete, unduitoare, de a mă îmbiba de parfumul ei dulce pe care-l adulmecam adesea când se plimba printre rândurile clasei, mă instala într-o reverie fabuloasă.
În una din seri ( era iarnă ) m-am hotărât să-i prind în fapt pe profesori. Primisem pontul că în fiecare miercuri are loc " urgia", așa că am așteptat într-o tensiune de nedescris sfârșitul orelor. Am întârziat deliberat plecând cu ultimii colegi, apoi, pe la jumătatea drumului, am pretextat că uitasem ceva și că trebuie să mă întorc. Privind în urmă, ferestrele imense ale școlii erau deja învăluite în întuneric.Doar două clase, una la etaj, cealaltă la parter, își mai revărsau lumina chioară în curtea școlii. Poarta era încuiată, așa că a trebuit să escaladez plasa de sârmă înfingându-mi degetele în ochii ei reci și tăioși, cu picioarele patinând aproape tot timpul ca un alpinist pe un perete de gheață. Într-un final, nădușit, cu inima pompându-mi în ventricule valuri de sânge cald, am reușit să sar și m-am lipit sub fereastra luminată de la parterul clădirii. O vreme, n-am îndrăznit să ridic capul. De undeva, din adâncul imobilului, răzbeau până la mine zgomote difuze, depărtate: ecoul unei uși închise, scârțâitul unui pupitru...La un moment dat, am auzit ușa clasei deschizându-se și am ridicat încet capul. Cu un batic înfășurat în jurul capului, femeia de servici ( tanti Nela ?)  tocmai intrase chicotind urmată de nea-Eugen, mecanicul țigănos al școlii. Au luat coșul de gunoi din fundul clasei apoi au trântit cu putere ușa. Lumina geamului s-a stins și ea subit. . Am rămas siderat, minute în șir, cu tâmpla lipită de grilajul rece al ferestrei, ruinat sufletește, într-un întuneric de criptă, ca și cum cineva mi-ar fi comunicat un secret odios. Care va să zică -  mi-am spus - și ăștia se fut cu profesorii !
Nici dacă i-aș fi văzut pe toți dascălii destrăbălându-se laolaltă, în goliciunea lor respingătoare,  nu m-aș fi simțit atât de mizerabil. Totul nu era altceva decât o imensă trădare. Simțeam asta acut, intens, fără să-mi pot explica de ce, de unde vine sentimentul ăsta răscolitor de minciună. Nici nu mai știu când am sărit înapoi gardul. Am fugit prin ninsoarea tot mai deasă, cu fulgii prelungi biciuindu-mi fața, cu pumnii încinși în punga buzunarelor, scrâșnind la nesfârșit, ca și cum cineva, undeva, m-ar fi escrocat iremediabil: nenorociții...nenorociții dracului...


...

Jurnal

.


Cât de târziu am descoperit ( și cu ce tristețe )  că a face în neștire  poftele femeilor ( curtoazia dedicată, emergența totală, un anumit tip de submisivitate, de obediență, romantismul naiv și perpetuu, etc. ) e cea mai proastă investiție pentru a intra în grațiile lor profunde ! O abordare falimentară ! Le vei fi - poate -  confident, amic, prieten de încredere, frate ( genul ăla de prezență care le împlinește în coregrafia feminității lor ) dar, la capătul acestor virtuți inalienabile, nu te vor respecta niciodată ca bărbat. Și - poate cel mai trist - nu te vor iubi !


...

jurnal

Sunt ani de zile de când mă fascinează orgoliul lui R. În tinerețe era suplinit de un anumit farmec și de un oare care spirit ludic care îl mai atenua, dar azi, ce spectacol dezolant !
E incredibil cum cineva poate bălti în atâta incomensurabil orgoliu. Un om devorat, eminamente, de suficiență de sine, sfârtecat de propriul ego, un atlet al grandomaniei. Agresiv, cu puseuri de violență ieftin-incontrolabilă, veșnic autor de judecăți situate într-un timp revolut, etc.
Ce mi se pare cel mai trist e că nu și-a înțeles (perceput )  niciodată, fie și la un nivel difuz, condiția autosuficienței, nesimțirile crase, grobianismul. Să aluneci și apoi să adaști, cu atâta inconștiență, în propria mocirlă! Nimic mai oribil .



Mi-a plăcut, azi, vorba lui M. Caut o femeie care să încerce să-mi caute sufletul ! Chiar așa !
Să existe acolo un efort de a răzbi în interioritatea celuilalt, să-l cauți în lumina lui cea mai adâncă...




Zâmbetul mamei, răzbind radios, de departe, din întunericul bolii, în timp ce-i împingeam patul mobil pe holurile sordide ale spitalului...Triumful suprem al vieții, acela de a știi că nu ești singur !

Jurnal

 

Omul recent ( de care vorbea Patapievici)  suferă întotdeauna de o prostie veche.

După 40 de ani, bărbatul nu mai e interesat decât de două lucruri mari și late : cum să mai facă bani și ce să mai fută !


Orășelele de provincie ( cu meschinăria lor sui-generis ) muribunde cultural, economic, etc.
Există o solidaritate a urii în cei condamnați să rămână acolo. Oricine a reușit să evadeze, să plece, să scape, devine un dușman de clasă.


Noaptea, când ninge, ( vorba refrenului )  nu pot să dorm. Mă lipesc de geam, ca un abțibild, eviscerat de gânduri,  cu ochii mari, umpluți de iriși, oglindind zăpada și cenușiul mocnit al cerului...Și ( nu știu de ce ) mi se pare că dincolo de cerul fosforescent,  e ceva autentic și viu, ceva veșnic, care seamănă cu lumina.




...

Jurnal

Cât de dramatic se pot schimba lucrurile într-un singur an ! Dar ce spun eu într-un an ! În definitiv, într-o lună, într-o săptămînă, într-o zi, într-o clipă...

Jurnal

Beția consumistă dintr-un Mall (hipermarket, supermarket etc. ) extazul secularizat, locul unde se declanșează amnezia colectivă prin trucul unei la vie en rose de carton. Făcut să-ți ofere iluzia unei actualități absolute, a unui prezent perpetuu, să te suprime identitar...Ți-e realmente imposibil să mai gândești, agresat de oferte, strivit de ceilalți, bântuind somnambulic într-un spațiu care - în ciuda aparenței lui ordonate - e menit să te rătăcească. Omul veșnic ( căruia i se adresează) găsește, evident, de toate, mai puțin stand-ul de pompe funebre! Și mai e și arhitectura aia grosolană, oribilă, de hală industrială dată cu ruj...



Printre acele lucruri care dispar ireversibil ( odată cu "maturitatea" ): fervoarea prieteniilor din copilărie și adolescență !



Mirosul " presupus " din picturile renascentiste italiene. Reprezentările cadavrului la Giotto, Tintoretto etc., unde sunt prezentați acei nose-closer, care, în preajma mormântului lui Lazăr, se țin de nas. După Danto, sunt primii mandatari ai adevărului olfactiv în pictură, căci mirosul cadavrului ( reprezentat de nose-holders) face diferența între moarte și somn.

Cumpărat bilet pentru Ro la începutul lui aprilie.

.

Jurnal

Azi, brusc, amintirea lui M., așteptându-mă pe hol, cândva, demult, în copilărie ( nu cred să fi avut mai mult de 7-8 ani ) Ne jucăm în fața blocului. E vară, puțin trecut de ora prânzului. La un moment dat, îl rog să vină cu mine până sus. Urcăm anevoie până la etajul 9., unde îl rog să mă aștepte. Intru în casă și - după câteva minute- uit cu desăvârșire de el. Mănînc, adast pe la TV., pierd timp în neștire într-o interminabilă amnezie domestică. La un moment dat, mă decid să ies din nou pe afară. Pe hol, aproape în aceeași poziție ( după cel puțin trei-patru ore) îl redescopăr cu stupoare așteptîndu-mă docil, sprijinit de balustrada scării...
Țin minte că l-am luat de gât ( cu gestul ăla tandru și însoțitor al copiilor) întrebându-l uimit: Cum? M-ai așteptat atât ?
Mi-a răspuns simplu, fără umbră de reproș, cu o nu știu ce naivitate dezarmantă în priviri : Păi nu mi-ai zis tu să te aștept?


.