Jurnal

Azi, brusc, amintirea lui M., așteptându-mă pe hol, cândva, demult, în copilărie ( nu cred să fi avut mai mult de 7-8 ani ) Ne jucăm în fața blocului. E vară, puțin trecut de ora prânzului. La un moment dat, îl rog să vină cu mine până sus. Urcăm anevoie până la etajul 9., unde îl rog să mă aștepte. Intru în casă și - după câteva minute- uit cu desăvârșire de el. Mănînc, adast pe la TV., pierd timp în neștire într-o interminabilă amnezie domestică. La un moment dat, mă decid să ies din nou pe afară. Pe hol, aproape în aceeași poziție ( după cel puțin trei-patru ore) îl redescopăr cu stupoare așteptîndu-mă docil, sprijinit de balustrada scării...
Țin minte că l-am luat de gât ( cu gestul ăla tandru și însoțitor al copiilor) întrebându-l uimit: Cum? M-ai așteptat atât ?
Mi-a răspuns simplu, fără umbră de reproș, cu o nu știu ce naivitate dezarmantă în priviri : Păi nu mi-ai zis tu să te aștept?


.