jurnal

Sunt ani de zile de când mă fascinează orgoliul lui R. În tinerețe era suplinit de un anumit farmec și de un oare care spirit ludic care îl mai atenua, dar azi, ce spectacol dezolant !
E incredibil cum cineva poate bălti în atâta incomensurabil orgoliu. Un om devorat, eminamente, de suficiență de sine, sfârtecat de propriul ego, un atlet al grandomaniei. Agresiv, cu puseuri de violență ieftin-incontrolabilă, veșnic autor de judecăți situate într-un timp revolut, etc.
Ce mi se pare cel mai trist e că nu și-a înțeles (perceput )  niciodată, fie și la un nivel difuz, condiția autosuficienței, nesimțirile crase, grobianismul. Să aluneci și apoi să adaști, cu atâta inconștiență, în propria mocirlă! Nimic mai oribil .



Mi-a plăcut, azi, vorba lui M. Caut o femeie care să încerce să-mi caute sufletul ! Chiar așa !
Să existe acolo un efort de a răzbi în interioritatea celuilalt, să-l cauți în lumina lui cea mai adâncă...




Zâmbetul mamei, răzbind radios, de departe, din întunericul bolii, în timp ce-i împingeam patul mobil pe holurile sordide ale spitalului...Triumful suprem al vieții, acela de a știi că nu ești singur !