Jurnal

Beția consumistă dintr-un Mall (hipermarket, supermarket etc. ) extazul secularizat, locul unde se declanșează amnezia colectivă prin trucul unei la vie en rose de carton. Făcut să-ți ofere iluzia unei actualități absolute, a unui prezent perpetuu, să te suprime identitar...Ți-e realmente imposibil să mai gândești, agresat de oferte, strivit de ceilalți, bântuind somnambulic într-un spațiu care - în ciuda aparenței lui ordonate - e menit să te rătăcească. Omul veșnic ( căruia i se adresează) găsește, evident, de toate, mai puțin stand-ul de pompe funebre! Și mai e și arhitectura aia grosolană, oribilă, de hală industrială dată cu ruj...



Printre acele lucruri care dispar ireversibil ( odată cu "maturitatea" ): fervoarea prieteniilor din copilărie și adolescență !



Mirosul " presupus " din picturile renascentiste italiene. Reprezentările cadavrului la Giotto, Tintoretto etc., unde sunt prezentați acei nose-closer, care, în preajma mormântului lui Lazăr, se țin de nas. După Danto, sunt primii mandatari ai adevărului olfactiv în pictură, căci mirosul cadavrului ( reprezentat de nose-holders) face diferența între moarte și somn.

Cumpărat bilet pentru Ro la începutul lui aprilie.

.

Jurnal

Azi, brusc, amintirea lui M., așteptându-mă pe hol, cândva, demult, în copilărie ( nu cred să fi avut mai mult de 7-8 ani ) Ne jucăm în fața blocului. E vară, puțin trecut de ora prânzului. La un moment dat, îl rog să vină cu mine până sus. Urcăm anevoie până la etajul 9., unde îl rog să mă aștepte. Intru în casă și - după câteva minute- uit cu desăvârșire de el. Mănînc, adast pe la TV., pierd timp în neștire într-o interminabilă amnezie domestică. La un moment dat, mă decid să ies din nou pe afară. Pe hol, aproape în aceeași poziție ( după cel puțin trei-patru ore) îl redescopăr cu stupoare așteptîndu-mă docil, sprijinit de balustrada scării...
Țin minte că l-am luat de gât ( cu gestul ăla tandru și însoțitor al copiilor) întrebându-l uimit: Cum? M-ai așteptat atât ?
Mi-a răspuns simplu, fără umbră de reproș, cu o nu știu ce naivitate dezarmantă în priviri : Păi nu mi-ai zis tu să te aștept?


.

jurnal

Trei dimineața...țigara fumată pe jumătate, al doilea pahar de James, Gershwin (în surdină) pe Classic FM...Uneori, îmi vine să fug aiurea, așa, de nebun ... cum fugeau în copilăria mea demenții de la spitalul Voila ( bezmetici, fără țintă, în pijamalele lor rufoase, trăind fericirea unei libertăți absconse, numai de ei înțeleasă...

.