Jurnal

Întotdeauna mi-au plăcut emisiunile radiofonice nocturne. În special cele de jazz sau de muzică clasică. Și, oh, da!, vocile crainicilor de noapte, cu timbrul lor conspirativ și afabil, aproape șoptit. Tonul ăla duplicitar și intim, ușor afectat, ușor orgolios ( moderatorul știe că, în fond, se adresează unei minorități privilegiate, unor aleși) venit din adânc, din întuneric, să-ți edulcoreze insomnia...
Căci noaptea - vorba poetului - totul se amplifică, rezonează, se umple de acorduri, de rumori... Nu e vorba numai de ritmul interior al receptorului( mult mai sensibil, mai abisal, decât cel diurn ) ci și de un soi de hedonism care vine din alteritate, adică din plăcerea ( privată de otrava propriilor deliberări ) de a asculta în surdină un playlist străin, o selecție care nu-ți aparține, și de a atinge, prin asta, farmecul accidentalului, contingența. Cele mai bune idei ( piese, preferințe, gusturi) sunt, întotdeauna, ale celorlalți.


...