Jurnal

Întotdeauna mi-au plăcut emisiunile radiofonice nocturne. În special cele de jazz sau de muzică clasică. Și, oh, da!, vocile crainicilor de noapte, cu timbrul lor conspirativ și afabil, aproape șoptit. Tonul ăla duplicitar și intim, ușor afectat, ușor orgolios ( moderatorul știe că, în fond, se adresează unei minorități privilegiate, unor aleși) venit din adânc, din întuneric, să-ți edulcoreze insomnia...
Căci noaptea - vorba poetului - totul se amplifică, rezonează, se umple de acorduri, de rumori... Nu e vorba numai de ritmul interior al receptorului( mult mai sensibil, mai abisal, decât cel diurn ) ci și de un soi de hedonism care vine din alteritate, adică din plăcerea ( privată de otrava propriilor deliberări ) de a asculta în surdină un playlist străin, o selecție care nu-ți aparține, și de a atinge, prin asta, farmecul accidentalului, contingența. Cele mai bune idei ( piese, preferințe, gusturi) sunt, întotdeauna, ale celorlalți.


...

Jurnal

Seară londoneză în Soho area( cartier de fițe, zgomotos, îngrămădit, ticsit de lume și pulsând orbitor ca un pom de crăciun) De fapt, tot orașul nu mi s-a părut altceva decât un uriaș Christmas tree, clipocind de lumini, încărcat de miresme și rumori. După săptămînile de recluziune (zile-n-șir de lucru domestic, abrutizante, fără memorie) ieșirea a venit ca o binecuvântare. Cina la Sarastro - pe Drury Lane street - în cochetul și uber-culturalul Covent Garden - unde am halit somon file și-am ascultat acordurile unor lăutari unguri (vreo zece tipi rubensieni și tuciurii, îngrămădiți toți, ca o echipă de rugby, pe 2 metri pătrați). Grăsunul de lângă mine (cu obrajii cei mai cărnoși) absolut savuros în seriozitatea (și semi-inutilitatea) lui prețioasă! Preț de o jumătate de ceas, cât (i-)au lălăit confrații, n-a făcut altceva decât să scuture de zor, impasibil și absent, o drâmbă... Apoi, seară latino pe Frith Street, la Ronnie Scots. David ( amicul meu irlandez, curtenitor, bonom și mototol) foarte fericit ca i-am făcut lipeala cu T.,cumpărându-ne, necontenit, amândurora, cocteiluri...Am stat vreo două ore tolănit într-un scaun chippendale ( evident, fără să mă ridic și să dansez) îmbătăndu-mă pedant - undeva în spatele salonului - și belindu-mă de acolo, din semiobscuritatea lubrică a încăperii, ca o fantomă voyeuristă și blazată, la umbrele unduitoare de lângă scenă. Starea asta pur-contemplativă, luminile difuze, aerul conspirativ al locului, picolii cu cămașă neagră și bretele roșii, TOTUL, mi-a făcut tare bine. S-a cântat, evident, live. Lume pestriță ( tineri și cupluri posmogite de sexagenari nostalgici, cu o nu știu ce prospețime contrastantă în gesturi) dansând, laolaltă, pe ritmuri latino...Mi-a rămas pe retină imaginea acelei blonde cu părul despletit și bluză-albă flaușată, dansând psihedelic, cu umerii dezgoliți, un amestec de erotism și delir mistic în mișcări, ceva a la Janis Joplin altoit cu Florence and the Machine...Când am ieșit pe Oxford street, târziu după miezul nopții, ploua mărunt și monoton, ca într-un film de pe TCM...


...