Jurnal

Stratford Canning, ambasadorul Angliei la Constantinopol, într-o epistolă ( pe la 1820) către prepașoptistul Ionică Tăutu ( citat de L.B.): " Românii sunt un popor fără arte, fără industrie, fără lumini." Ei bine, după 200 de ani, ambasadorul englez la Istambul ar putea - cu îndreptățită lejeritate - să (re)trimită următorul memorium către București: "Cu excepția luminilor, rămâne cum a stabilit Stratford..."


Lupta donquijotească cu burta, a bărbatului trecut de 35 de ani. La căpătul efortului, al revoltei, al determinării ( stalingradul exercițiilor, grimasa dietei, etc. ) tot șunca e cea care învinge.

Orice proiect teluric te vindecă de angoasa existențială. Ieri, bunăoară, toată noaptea m-am gândit la eclerul din frigider.

Cum să uiți faptul ăsta detestabil, stigmatul ăsta odios și cert al finitudinii care nu are cum să fie - altcumva - decât, fatalmente, mizerabil? Și totuși, ca să trăiești, să exiști ( în cel mai gregar mod cu putință) trebuie să-l uiți. În efortul ăsta de amnezie indusă, de abandon voluntar, stă toată bucuria senilă a vieții. A vieții pur și simplu.

A te repeta la nesfârșit cu o voce proprie nu înseamnă altceva decât a-ți confirma identitatea. De-aia mi-e greu să înțeleg, structural, reproșul criticilor care vorbesc de perimarea unui autor ( lăudat inițial) pe motiv că se repetă, scrie aceeași carte, etc.


Moartea violentă, instantanee, subită ( accident, un anumit tip de suicid, infarct,etc.) de preferat, întotdeauna, morții prin tortura bolii.


Să nu ne facem iluzii: pe fiecare dintre noi ne așteaptă, în fond, lucruri cumplite.


.