Jurnal

Incredibil cat de imbecile sunt emisiunile tv in Anglia. Acu vreo doua ore pe ITv o emisiune dedicata unei tipe care adora sa-si manace mucii. Oriunde imi chinui telecomanda dau peste cate-un prezentator cu fata de croncobaur, de vreun testimonial cu englezoaice hidoase,strambe,delabrate.Pe nu stiu ce canal am urmarit vreun sfert de ceas, intr-o imagine alb-negru, perfect statica, mutra unui chelios dormind. Prezentatoarele au mecle de alcoolice, invitatii par drogati...Azi am iesit intr-un pub si am creat realmente panica cerand un irish-coffie. Parca as fi cerut o palinca sau o zeama de varza. Barmanita a discutat cu patronul si ( am avut sentimentul ca mi se face un mare favor ) am fost servit dupa vreun sfert de ceas ( timp in care, foarte probabil, s-au chinuit sa-si aminteasca cum se prepara.) Maine, ca sa-i debusolez de tot, am sa le cer un vin fiert!
In rest, sunt chior de somn, fumez old holborn si beau un vin alb din state cu nume de trupa din anii 60: The Boulders.
...

Jurnal

Toată lumea în jurul meu înnebunește lent, ireversibil: R. L. V. O., etc. etc. Printre atâția depresivi, angoasați, alienați, triști, accesele mele de bucurie și joie de vivre par că ating o culme a indecenței.

Păunescu cu vorba asta adâncă: "suferința retrogradează orgoliile." Oh, sunt atâția sănătoși împrejur cu orgoliile upgradate la zi...


Nu-mi vine să fac nimic altceva decât să mă plimb. Plimbarea aia fără țintă, oarbă, de somnambul, de care vorbea Pleșu; să merg agale până la capătul unei alei ca să am de unde mă întoarce.Uneori, când văd o străduță pustie, să alerg. Să mă plimb, să fug cu mintea imaculată, eviscerat de orice gând, ca un yogin în plină de meditație.

Lucrat pectorali. trei serii (fluturări) declinat, două (împins)
din înclinat...ciudat cum, după 30 de minute de abrutizare a mușchilor, bășica spartă a dopaminei îți face viața mai frumoasă...


...

Jurnal

Luciditatea absolută e, probabil, cel mai crunt blestem. Nebunie pură. Să te gândești necontenit cât de absurdă, cât de aiuritoare, în fond, cât de inclasabilă e existența, echivalează cu sunetul unei sirene plantată direct în urechi. La un moment dat, îndobitocit de atâta vâjâit al adevărului, vei înnebuni sau îți vei zbura creierii. Minciuna ( iluzia) inconștiența etc., sunt supozitoarele vieții. Ni le băgăm ...pe unde putem, și - cel puțin pentru o vreme- ne trece...

Nu e ridicol că echilibrul, sănătatea noastră mentală, liniștea sufletească - în ultimă instanță - fericirea, toate astea, sunt date de o "simplă" formulă chimică?

Pleșu și nota lui care spune că plimbarea este o deprindere tipic europeană. Pentru persani și asiatici a face turul unor alei coincide cu un gest prostesc, o chestie fără noimă. La ce bun să ajungi la capătul unei alei de vreme ce, odată ajuns acolo, nu vrei nimic altceva decât să te întorci? Nefiind în stare să înțeleagă ideea de plimbare, de călătorie, ca pură, absolută curiozitate, orientalii erau înclinați să creadă că orice drumeț care nu face negustorie e spion. Toată povestea asta pare spusă de Seinfeld...


...

Cadoul Anei

Nu e ciudat cum unii prieteni - trecând Styxul - sfârșesc prin ați dărui, din adâncul morții lor, atâta viată !?

Jurnal

Toată ziua bântuit de imaginea Anei.Ce odios, ce oribil, să te spânzuri la 28 de ani. Fata asta care emana atâta viață, purta în ea atâta moarte...Am suspectat-o mereu, în ciuda puseurilor ei de vitalitate, de un soi de tristețe abisală, fără leac. Există oameni care se nasc realmente cu boala asta malignă, amestec de luciditate dusă la extrem, de revoltă și inadaptare. Devorați pe dinlăuntru,misionari ai propriului sfârșit, nu-și găsesc liniștea decât săvârșind proiectul autodistrugerii. Amintiri,amintiri...serile de vară la club, plimbările pe bulevard, nopțile de iarnă la "oachi", râsul ei molipsitor și feminin, ochii radiind o inteligență vie, umorul ei nebun, discuțiile despre psihanaliză...Totul se înfășoară, se rotește într-un noian de imagini...M-am îmbătat crunt cu R. ( ca doi foști) în spelunca de lângă autogară. Acasă, abia articulând, încețoșat de alcool, mi-am sunat toți prietenii să le spun că îi iubesc.


Orice sinucidere, înainte de a fi un abandon, e un protest. O revoltă.

Totuși,mi-e cu neputință să nu mă gândesc, câtă tristețe, câtă durere câinească, câtă însingurare atroce trebuie să băltească în cineva ca să ajungă să-și pună capăt zilelor, așa...?

insomnie...
Avea, uneori, momente de tristețe care mă devastau.Simțeam că mă molipsesc, că alunec odată cu ea în abisul unei deprimări fără nume.

Știa că avea să moară autosuprimându-se, cocheta cu propria dispariție...însemnarea de acum câteva săptămâni de pe blog: "să mă sinucid, să nu mă sinucid." Nu-mi iert, realmente, abulia, somnolența, inconștiența, de a nu-i da un telefon.

Mi-e dor să scriu poeme!
...


.........