Jurnal

Toată ziua, ascultat ( până la indobitocire și scleroză) coloana sonoră ( de fapt, singura piesă ) din filmul lui Florin Serban : Eu când vreau să fluier fluier.
( filmul, îl "descopăr" abia azi)
Încă n-am reușit să identific cine-o cântă, însă ritmul ( sacadat, cu ecouri lăutărești ) e, în mod cert, pre-manelar, situat undeva în debutul anilor 90 pe când, la tarabe - într-o atmosferă fanariotă de bâlci total - performau, în plin apogeu (printre mici, casete AGFA,VIVA și cocalari cu mers de pinguin) zeii zile: Albatros, Dan Armeanca, Cromatic sau Azur. Era, vai mie, vremea reclamelor la Jelibon sau Tropicana( cu refrenul lor bășit: Jelibon-bon-bon/ gust de fragă/ gust de mure/ gust de fructe de pădure, sau a interogației tembele cu : Ce faci tată? și a răspunsului de lobotomizat: Prepar un suc de portocale...) timpul - vestimentar - al celebrelor sahariene de blugi îmblănite, al cămășilor în carouri, al casetofoanelor cu zgomot de râșniță, Internațional, etc. Chiar jmecherii erau, parcă, traversați de puseuri (mai) romantice, iar versurile, ceva mai puțin pragmatice ( însăși "lirica" peliculei sugrumă levantinismul, punând accent pe iubire: Iubita mea de mai-nainte/ Mereu io te voi ține minte/ Voi plânge și voi regreta/ Că nu mai ești iubita mea...Pam-pam! Sigur, filmul e nelipsit de aspectul "minimalist" - scabia cineaștilor noului val -( cadre mizerabile, enorm de multă promiscuitate, atmosfera deprimantă, genul-ăla-de -film-făcut-cu-trei-lei) însă, peste toate, povestea brută ( și brutală) "impresionează"...

Am fumat mult, enorm, în ultimele zile. Simt tot timpul un fel de spută în gât, tușesc necontenit ca un tuberculos...De când am simțit - acut - amprenta tutunului ( gâfâi la orice efort ca un martalog) mă sperie ( probabil nu suficient de mult încât să mă las) spectrul cancerului la plâmâni. Mă văd, adesea, într-un scenariu auto-proiectiv și cât se poate de morbind, întins pe un pat, muribund, livid, abia răsuflând, privind anemic cum ramurile unui copac lovesc necontenit un geam. E o imagine aparent fără noimă, statică, uscată, dar care ascunde în ea toată drama existenței, faptul simplu, dezarmant de simplu, că timpul trece, că vom sfârși (cel mai probabil ) chinuiți de (vreo) boală, tânjind de acolo, din tenebrele ei, la lucrurile simple, la viață...
În adolescență visam să mor de pneumonie, undeva, într-o mansardă sordidă, învăluit de umbra propriilor manuscrise ilizibile, singur, părăsit de toți, într-o solitudine vecină cu nebunia...mi se părea, nu știu de ce, singura moarte demnă de un "artist"!

Liiceanu, citându-l pe S. Dragomir: " Eram tineri și aveam de unde muri "

Cu cât infinit dispreț îi priveam pe cei care, ajunși la senectute, chinuiți de boală și bătrânețe, îmi mărturiseau că nu le mai place nimic...

M.(alaltăseară) ca un pudel aflat în deficit de atenție, făcând eforturi disperate să se bage-n seamă, să fie remarcat de gagicile care priveau prin el ca printr-o fereastră...Nu devii matur cu adevărat, ca bărbat - în jocul erotic - decât atunci când înțelegi (în câteva secunde, în primul contact vizual, cât mai repede cu putință) câte șanse ai la femeia respectivă...Dacă nu intri din prima acolo, în șablonul ei, în nevoile ei, efortul e dublu, triplu, totul trebuie suplinit printr-o consistență interioară profundă, prin experință, perseverență, muncă...dacă îți lipsesc și astea, faci un joc penibil de măscărici.