Jurnal

Ce valoare fabuloasă capătă viaţa privită prin unghiul finitudinii...Orice fleac reverberează, se umple de consistenţa unui miracol lipsit de pedagogie, capătă un sens epifanic şi... atât! O trăire care se mistuie în ea însăşi, care moare acolo, le nesfârşit, fără nimic lugubru, egală cu sine...Azi am privit pe geam cu voluptatea unui sfânt atins de graţia divină. Linia orizontului, cerul simplu ( un albastru oarecare) primele lumini roşii pâlpâind depărtat, sfidând înserarea...îndeajuns cât să ridici din umeri şi să exclami cu o voluptate primară: "pula mea !"

posibil postulat din manualul unui "existenţialist": să trăieşti fiecare gest în consecinţele lui absolute !

În definitiv, dacă moartea nu este altceva decât un nimic etern, golit de orice rudiment de conştiinţă, ceva, care, în fond " te trăieşte" prin netrăirea ei, un somn lipsit de vise, neantul pur, atunci...e bine! De fapt, să fim serioşi: e minunat!

Semăn, din ce în ce mai mult, cu tata. Am căpătat ticurile lui. Bălăngăn la răstimpuri din cap, fac gesturi smucite cu mâna, vieţuiesc un soi de crispare tembelă, am, parcă, râsul lui abrupt...Ieri (în timp ce mă rădeam) mi s-a năzărit că mă privesc adânc, în oglinda de la baie, cu ochii lui spălăciţi, pierduţi şi trişti...sentiment intens - indescriptibil - că sunt locuit de o fantomă...