nu mai suntem aceiaşi...

Cineva, o tipă de care mă leagă o prietenie stranie şi frumoasă, îmi povestea la telefon, în preajma Crăciunului, despre nefireasca schimbare care survine la un moment dat în viaţa fiecăruia dintre noi, despre faptul că "Nu mai suntem aceiaşi ". O fostă gagică ( nu-i întâmplător că femeile sunt cele care au conştiinţa vremelniciei căci timpul e cel mai redutabil duşman al calităţii lor fundamentale: tinereţea) îmi repeta şi ea, scâncit, acelaşi refren al alterităţii. Amândouă au dreptate: o dată cu trecerea timpului, ceva se pierde iremediabil în fiecare dintre noi. Nu ştiu ce, poate un elan vital, poate o anumită ingenuitate, poate spiritul ludic, poate toate la un loc. De fapt, răspunsul acelui lucru iremediabil pierdut, a-l înstrăinării perpetue, e mult mai simplu şi mai trist: îmbătrânim! Şi nu ştim să opunem nimic îmbătrânirii ( care e mai degrabă un proces metafizic decât unul fizic) ceva care să-i încetinească metabolismul. Una peste alta, curios cum experienţa, atribut al devenirii, mai degrabă osifică decât vitaminizează. Pe unii "trăirea" îi închide iremediabil, îi sufocă, în loc să-i deschidă mai amplu către posibilităţi. Mi-a plăcut mult un comentariu al lui Romul Munteanu la prefaţa Procesului lui Kafka, scurt exerciţiu hermeneutic în care criticul spunea că în viziunea autorului despre lume se poate descifra ideea conform căreia nu moartea ar reprezenta eşecul maxim al individului, ci degradarea sa treptată, deturnarea de la o anumită vocaţie, de la apelul fundamental neîmplinit. Poate că aici stă, în fond, toată uscăciunea lui " nu mai suntem aceiaşi". Pentru că nu mai ştim ce să devenim.