cronica unei sinucideri neanunţate

Mircea Stănescu, fiul proletcultistului Sorin Roşca Stănescu, şi-a zburat creierii Luni 5 ianuarie 2009 după ce, pe 27 decembrie 2008, accidentase mortal un pieton. Evenimentul - mediatizat în exces - a trecut fulminant printr-un scenariu penibil de muşamalizare ( s-a încercat o rocadă a "făptuitorului" unde iubita învinuitului a jucat, "oşeneşte", rolul de mama dolores ) Cum figura era cusută cu aţă albă, Mircea Stănescu ( probabil devastat de remuşcări) şi-a împrăştiat creierii.
Din punctul meu de vedere Mircea Stănescu şi-a absolvit crima. Gestul său extrem ( perfect echitabil în balanţa faptelor) denotă o conştiinţă pe care mulţi alţi "criminali" (in)voluntari nu au avut-o. Există oameni care - făptuind abominabilul - nu mai pot trăi cu ei înşişi. Alţii - dimpotrivă - găsesc resurse şi tandre împăcări cu grobianismul pe care-l vieţuiesc. Fiul lui Roşca-Stănescu ar fi putut de bună seamă, să joace rolul victimei destinului, fabricând debuşee care să-l absolve. În cel mai rău caz ar fi primit doi ani cu suspendare ( ar fi donat familiei victimei o sumă consistentă, eternul troc al nimicniciei ) şi-ar fi continuat să trăiască porcin şi amnezic cum au făcut-o, o fac , şi-o vor face, atâţia călăi "recenţi", fără destin şi dumnezeu. Vă mai amintiţi de odioasa crimă de acum un an sau doi când o studentă la Istorie a fost făcută terci pe trecerea de pietoni de către o fufă delabrată, botoasă, cu jeep şi ifose de parvenită? V-aţi închipuit-o vreo secundă, în nopţile care-au urmat tragediei, traversată de remuşcări abisale, mângâind vreo sticluţă cu verde de Paris la capătul vreunui proces de conştiinţă ? ( muierile, oricum, nu se sinucid cu pistolul, iau - eventual somnifere- şi apoi se întind leşinate în pat) Mult mai veridic mi se pare scenariul unei "vacanţe" prelungite în Caraibe ( finanţată de primata consoartă, căci în spatele fiecărei femele-gibon stă câte-un bărbat-urangutan) unde soarele şi clima tropicală să şteargă spuza de remuşcare. Revenind la nefericitul caz al odraslei lui Roşca-Stănescu n-am niciun dubiu că, dacă lupul-bătrân şi lipsit de scrupule ar fi fost în ţară, suicidul n-ar m-ai fi avut loc. Eminenţa cenuşie ar fi preluat hăţurile tragediei, orchestrând ca un magistru orfic, "apărarea". În familia Stănescu, conştiinţa a rămas acasă în vreme ce - printr-o ironie a sorţii - "imoralul" era plecat în vacanţă. Într-un interviu telefonic Roşca Stănescu a făcut un apel la mass-media ca această dramă personală să nu fie tabloidizată, transformată într-un subiect de presă reprobabil. Apelul - paradoxal - vine de la un ziarist parşiv care, ani de-a rândul, a neclăit intimitatea unor intelectuali respectabili, desfiinţând-i în cel mai josnic mod cu putinţă.