Stratford Canning, ambasadorul Angliei la Constantinopol, într-o epistolă ( pe la 1820) către prepașoptistul Ionică Tăutu ( citat de L.B.): " Românii sunt un popor fără arte, fără industrie, fără lumini." Ei bine, după 200 de ani, ambasadorul englez la Istambul ar putea - cu îndreptățită lejeritate - să (re)trimită următorul memorium către București: "Cu excepția luminilor, rămâne cum a stabilit Stratford..."
Lupta donquijotească cu burta, a bărbatului trecut de 35 de ani. La căpătul efortului, al revoltei, al determinării ( stalingradul exercițiilor, grimasa dietei, etc. ) tot șunca e cea care învinge.
Orice proiect teluric te vindecă de angoasa existențială. Ieri, bunăoară, toată noaptea m-am gândit la eclerul din frigider.
Cum să uiți faptul ăsta detestabil, stigmatul ăsta odios și cert al finitudinii care nu are cum să fie - altcumva - decât, fatalmente, mizerabil? Și totuși, ca să trăiești, să exiști ( în cel mai gregar mod cu putință) trebuie să-l uiți. În efortul ăsta de amnezie indusă, de abandon voluntar, stă toată bucuria senilă a vieții. A vieții pur și simplu.
A te repeta la nesfârșit cu o voce proprie nu înseamnă altceva decât a-ți confirma identitatea. De-aia mi-e greu să înțeleg, structural, reproșul criticilor care vorbesc de perimarea unui autor ( lăudat inițial) pe motiv că se repetă, scrie aceeași carte, etc.
Moartea violentă, instantanee, subită ( accident, un anumit tip de suicid, infarct,etc.) de preferat, întotdeauna, morții prin tortura bolii.
Să nu ne facem iluzii: pe fiecare dintre noi ne așteaptă, în fond, lucruri cumplite.
.
marți, 18 octombrie 2011
joi, 13 octombrie 2011
Jurnal
Frizerul Indian care mă întreabă de unde sunt și căruia îi răspund ( de data asta) că sunt din România. : " Oh, are to many romanians here! "
Nimic nu se compară cu plăcerea de a-i înjura pe străini în limba română. Mi-a luat ceva timp să învăț s-o fac cu tact, cu o anumită tonalitate, ușor afectat, pe o frecvență care imită politețea. Așa se face că, un futute-n gură de bălălău prost, rostit colocvial, afabil, zâmbitor, sfârșete prin a suna a compliment.
Purtat toată ziua, azi, un soi de sfârșeală în suflet, tristețe de toamnă târzie și bolândă...
Nimic nu se compară cu plăcerea de a-i înjura pe străini în limba română. Mi-a luat ceva timp să învăț s-o fac cu tact, cu o anumită tonalitate, ușor afectat, pe o frecvență care imită politețea. Așa se face că, un futute-n gură de bălălău prost, rostit colocvial, afabil, zâmbitor, sfârșete prin a suna a compliment.
Purtat toată ziua, azi, un soi de sfârșeală în suflet, tristețe de toamnă târzie și bolândă...
miercuri, 12 octombrie 2011
Jurnal
Nesfârșitele litanii comemorative la adresa lui Steve Jobs, unul dintre marii miliardari ai lumii care și-a mâncat din cur. Tipu a îngroșat rândul celor care au adus avariția ( alături de posmogiții Ingvar Kampard, Warren Buffet, etc.) la rang de excelență. Câtă diferență între el și Bill Gaets ( tocilarul din Seatle ) care a donat, de-a lungul timpului, peste 30 de milarde de dolari...Let's face it: din punct de vedere altruist, oierul Becali, are mai multă "școală" decat el...
Frunzărind printre fișierele mele mai vechi, dau peste fragmentul ăsta "trăirist" ( cu care - acum vreo 3-4 ani - năzuiam să deschid primul capitol al romanului):
" Nu există decât două locuri pe lume unde mă simt bine cu adevărat : în pizdă şi în literatură. În pizdă, pentru că numai acolo, înlăuntru călduţ al vaginului, printre pieliţe moi şi vulve umede, capăt cel mai de preţ lucru pe care îl poate avea un om lucid: uitarea de sine. În literatură, pentru că numai acolo, în abisul ficţiunii, în lumea nesfârşită a poveştilor, îmi regăsesc într-un chip indicibil, cu neputinţă de reprodus, sensul existenţei. Chiar dacă beatitudinea locurilor astrale, a uitării tămăduitoare şi a sensului deopotrivă, e de scurtă durată şi, în definitiv, iluzorie, tânjesc după ele ca un narcoman după tăria amfetaminelor. Sunt, dragii mei, robul propriilor mele vicii, sclavul inconturnabil al pasiunilor, veşnicul dependent de pizdă şi literatură.”
Prieten adevărat îți e cel alături de care - uneori - bei fără să-ți vorbești, ore în șir, într-o tăcere de criptă.
Visele mele devin realitate. Și asta mă înspăimântă, mă sperie, căci nimic nu e mai deprimant (mai trist) decât golul care survine oricarui vis împlinit...
.
Frunzărind printre fișierele mele mai vechi, dau peste fragmentul ăsta "trăirist" ( cu care - acum vreo 3-4 ani - năzuiam să deschid primul capitol al romanului):
" Nu există decât două locuri pe lume unde mă simt bine cu adevărat : în pizdă şi în literatură. În pizdă, pentru că numai acolo, înlăuntru călduţ al vaginului, printre pieliţe moi şi vulve umede, capăt cel mai de preţ lucru pe care îl poate avea un om lucid: uitarea de sine. În literatură, pentru că numai acolo, în abisul ficţiunii, în lumea nesfârşită a poveştilor, îmi regăsesc într-un chip indicibil, cu neputinţă de reprodus, sensul existenţei. Chiar dacă beatitudinea locurilor astrale, a uitării tămăduitoare şi a sensului deopotrivă, e de scurtă durată şi, în definitiv, iluzorie, tânjesc după ele ca un narcoman după tăria amfetaminelor. Sunt, dragii mei, robul propriilor mele vicii, sclavul inconturnabil al pasiunilor, veşnicul dependent de pizdă şi literatură.”
Prieten adevărat îți e cel alături de care - uneori - bei fără să-ți vorbești, ore în șir, într-o tăcere de criptă.
Visele mele devin realitate. Și asta mă înspăimântă, mă sperie, căci nimic nu e mai deprimant (mai trist) decât golul care survine oricarui vis împlinit...
.
luni, 3 octombrie 2011
Abonați-vă la:
Postări (Atom)