Leo

Trei zile de la vestea morţii lui Leo. Nu mi-am revenit nici acum. De fapt, nu-ti revii niciodata. Iluzia ca te vei obişnui cu moartea cuiva drag ( şi, pe undeva, cu ideea morţii în genere ) e o iluzie absolută. Amintirea unui om pe care l-ai iubit şi care ţi-a murit, e un sentiment lipsit de integrare, care nu se dizolvă în nimic. Morţii noştrii (cei de toate zilele) vor învia în blurul rememorării, tocmai pentru a muri mereu, la nesfârşit, de fiecare dată când ne vom aminti de ei. Iar asta... doare !
(mai jos, o amintire de Craciun primita de la el ( poza + comentariu) dupa ce - intr-un email care o precedase - îi uram: "multă, multă sănătate" ( n-am ştiut niciodată că e bolnav, leo a fost întotdeauna de o discreţie absolută)


"...iti trimit o poza de aqui - are o 'istorie' a ei: acu citeva zile (in seara de craciun) am mers cu prietena venita de la ny in chinatown (= lol; VERY christmas-like!) si, cum tot nu gaseam locu, ne-am apucat sa cintam pe drum...
am bifat mai tot - de la gica petrescu & similea la international standards!
la un mom dat am dat tonul la cintece ale lui marilyn (din filme fireste); ei bine, TOCMAI cind cintam 'bye-bye, baby' (din 'gentlemen prefer blondes'), ce vdm in fata okilor? bulevardul care taia strada pe care eram - si care se keama... o sa vezi in poza ;)

sa ai un an nou fericit!
cu drag
Leo "