Ideea asta a destinului ( in registru religios) a predeterminarii, a unei orchestratii divine care da seama de toate existentele, cade de indata ce te gandesti la moartea unui prunc sau a unui copil. Ce miza profunda, ce sens ( ascuns, criptat) poate pune Dumnezeu intr-o astfel de ecuatie existentiala in care subiectul nu are nici cel mai mic rudiment de constiinta?
Cat de repede ( si de firesc) ne adaptam la bunastare. Daca un bogatas ar fi aruncat brusc in saracie, in pauperitate, in mizerabil, ar suferi, imediat, un soc. Reversul,insa,pare supus unei ordini firesti, chestie care spune mult despre aspiratiile nemarturisite ale omului.
Sinuciderea este aproape intotdeauna expresia unei nefericiri adanci. Ieri ma gandeam sa brevetez sinuciderile din fericire, adica sa prinzi un moment de beatitudine absoluta, si, in acel climax al fericirii, sa-ti zbori creierii.Partea proasta vine din egoism, adica din convingerea ferma ca, oricat ai fi de fericit, intotdeauna vei gandi - amanand decizia unei morti minunate - ca e loc de o fericire si mai mare.
Nu m-a prins, din fericire?, (si) viciul ierbii. Fumez rar cate-un joint, si intotdeauna, inainte de culcare. Stimulentul din epoca revelatiilor, menit sa te deschida catre realitati noi, a devenit pentru mine un simplu somnifer. O fi si asta o forma de blazare...
De ce, de vreo saptamana incoace, imi amintesc necontenit de faza cu D.? Intr-o noapte ( intarziind in club), vine, ma ia de brat, si imi sopteste la ureche:
vreau sa vin la tine sa bem o cafea! Era mult dupa miezul noptii, se pilise, ochii ii straluceau intr-un fel aparte, si gestul asta m-a bulversat: plus ca, stiam cat de oribil arata camera mea, eram lefter( ca sa nu mai spun ca mi s-au inmuiat picioarele cand am realizat ca nu am nici cafea) Cu toate astea, am mers impreuna brat la brat...pe drum, printr-o conjunctura ciudata, ma intalnesc cu I si D. care se autoinvita si ei. Inca socat de ce mi se intampla, accept parca in transa autoinvitatia lor, ratand toata povestea ce ar fi putut sa urmeze...Si sentimentul ala tembel, de jena absoluta, cand am deschis usa camerei mele saracacioase de burlac salbatic...Tin minte ca am ascultat ceva muzica, am sporovait tampenii, dupa care, D. a spus ca trebuie sa plece. Am condus-o cu un soi de sfarseala in suflet pana jos in fata blocului ( a refuzat cu obstinenta s-o conduc pana acasa) si m-am intors cum probabil se intorceau spartanii ( supravietuitori) dintr-o batalie pierduta: cocarjat de umilita. I si D au plecat si ei la scurt timp, si tot ce am putut sa fac a fost sa ma intind in patul meu delabrat,livid de neputinta si uscat pe dinlauntru, fixand, minute in sir, tavanul bolnav de scrofuloza al mansardei...
Pe atunci, D. era inca singura, o curtau cohorte de barbati, iar gandul ca as putea sa am o aventura cu ea, ma umplea de un sentiment erotic fabulos...Multa vreme dupa aceea am refacut mental, la capatul unui scenariu avantajos, toata povestea.
Refuzam, de pilda, elegant, propunerea lui I si D., o conduceam in camera si, dupa un vin alb, in lumina difuza a veiozelor, ii scoteam incet bluza care-i bombau sanii, bagandu-mi acolo botul de barbar statut si insetat de dragoste...-:)
Azi, Mothers Day...peste tot, la radio,la TV, englezoii isi celebreaza mamele.
G. mi-a spus ca au si o zi a tatilor, chestie care mi se pare cat se poate de justa. Asta da, democratie!
Ma tot gandeam ( fara umbra de ironie) sa-i scriu o misiva lui CB si sa-i multumesc ca nu m-a angajat.
.........
