Jurnal

Toată ziua bântuit de imaginea Anei.Ce odios, ce oribil, să te spânzuri la 28 de ani. Fata asta care emana atâta viață, purta în ea atâta moarte...Am suspectat-o mereu, în ciuda puseurilor ei de vitalitate, de un soi de tristețe abisală, fără leac. Există oameni care se nasc realmente cu boala asta malignă, amestec de luciditate dusă la extrem, de revoltă și inadaptare. Devorați pe dinlăuntru,misionari ai propriului sfârșit, nu-și găsesc liniștea decât săvârșind proiectul autodistrugerii. Amintiri,amintiri...serile de vară la club, plimbările pe bulevard, nopțile de iarnă la "oachi", râsul ei molipsitor și feminin, ochii radiind o inteligență vie, umorul ei nebun, discuțiile despre psihanaliză...Totul se înfășoară, se rotește într-un noian de imagini...M-am îmbătat crunt cu R. ( ca doi foști) în spelunca de lângă autogară. Acasă, abia articulând, încețoșat de alcool, mi-am sunat toți prietenii să le spun că îi iubesc.


Orice sinucidere, înainte de a fi un abandon, e un protest. O revoltă.

Totuși,mi-e cu neputință să nu mă gândesc, câtă tristețe, câtă durere câinească, câtă însingurare atroce trebuie să băltească în cineva ca să ajungă să-și pună capăt zilelor, așa...?

insomnie...
Avea, uneori, momente de tristețe care mă devastau.Simțeam că mă molipsesc, că alunec odată cu ea în abisul unei deprimări fără nume.

Știa că avea să moară autosuprimându-se, cocheta cu propria dispariție...însemnarea de acum câteva săptămâni de pe blog: "să mă sinucid, să nu mă sinucid." Nu-mi iert, realmente, abulia, somnolența, inconștiența, de a nu-i da un telefon.

Mi-e dor să scriu poeme!
...


.........