Faptul că existența reprezintă pentru toți un soi de carceră poate fi verificat uitându-te cu câtă disperare încearcă fiecare să scape de propriile determinări.
Acei intelectuali care privesc cu indulgență, aproape ca pe-un handicap, ideea efortului fizic. Obișnuți să alerge numai cu mintea, orice mișcare a corpului li se pare "un scandal". Să înțelegi o frază din Heidegger sau Wittgenstein proclamă, neîndoielnic, un efort deosebit. Dar, vorba lui V.: ce spui de 100 de abdomene, zilnic, timp de 2 ani?
Cioran cu fraza asta genială din Caiete( vol I)
"În politică și în toate, nu există nimic mai abject decât să ataci un singuratic."
Mi-e dor de literatură, de scris. Numai acolo, în pulpa ficțiunii, în miezul ei, bălăcărind printre cuvinte, mă regăsesc, uit de toate.
miercuri, 27 octombrie 2010
vineri, 22 octombrie 2010
Jurnal
Nu există nimic mai trist pentru o femeie decât să fie deposedată de cele două calități primordiale, unice, absolute, singurele care o fac să se simtă împlinită: tinerețea și frumusețea! Restul, ( inteligența, farmecul personal, umorul, poziția socială, etc. ) sunt palide, consolatorii paliative ale unor insușiri esențiale în lipsa cărora, let's face it, femeia suferă ca o vită!
Nimic nu te leagă mai profund de un om decât experința comună a thanatosului.
Dorința femeilor care - găsindu-te fascinant, inteligent, mai altfel - vor să se culce cu tine. Imboldul lor ( pe care ani de-a rândul l-am văzut ca pe-un soi de recompensă adusă unui anumit tip de emergență) nu e nici pe departe ceea ce credeam: adică expresia unei ofrade, a unei dăruiri dezinteresate, ci, culmea, o (in)conștientă formă de asimilare, de furt, în fond, de oportunitate...Dorința, închipuirea lor tembelă, instinctiv-pragmatică, că, odată prins, captiv între picioarele lor, îți vei lăsa acolo, odată cu sămânța bărbăției, și atributele după care tânjesc în neștire...
Visul ( conștient) de ieri noapte: adevărat festin oniric...am făcut, realmente, ce-am vrut: am zburat aruncându-mă după clădiri amețitoare, am chemat din tenebrele inconștientului pe cine am vrut, am exploatat toate posibilitățile pe care ți le poate da un vis conștient...La sfârșit de tot, am găsit și răgaz să vorbesc cu nea Gicu: e incredibilă recurența aceluiași mesaj pe care mi-l tot repet(ă) de fiecare dată când am privilegiul de a-l reîntâlni în vis; postexistența ( îmi spune necontenit,sibilinic) nu e ce ne închipuim ( dar,în fond: ce ne închipuim ?)ci...altceva...(ce?) Bucuria fără margini de a-i auzi vocea, de a-l vedea ( e incredibilă puterea de reconstrucție a creierului)La sfârșit de tot, mi-a cerut o pară. Azi, povestindu-i mamei visul și fără s-o fi știut vreodată ( conștient) aflu că para era fructul lui favorit.Sentiment intens de liniște și împăcare...
Nimic nu te leagă mai profund de un om decât experința comună a thanatosului.
Dorința femeilor care - găsindu-te fascinant, inteligent, mai altfel - vor să se culce cu tine. Imboldul lor ( pe care ani de-a rândul l-am văzut ca pe-un soi de recompensă adusă unui anumit tip de emergență) nu e nici pe departe ceea ce credeam: adică expresia unei ofrade, a unei dăruiri dezinteresate, ci, culmea, o (in)conștientă formă de asimilare, de furt, în fond, de oportunitate...Dorința, închipuirea lor tembelă, instinctiv-pragmatică, că, odată prins, captiv între picioarele lor, îți vei lăsa acolo, odată cu sămânța bărbăției, și atributele după care tânjesc în neștire...
Visul ( conștient) de ieri noapte: adevărat festin oniric...am făcut, realmente, ce-am vrut: am zburat aruncându-mă după clădiri amețitoare, am chemat din tenebrele inconștientului pe cine am vrut, am exploatat toate posibilitățile pe care ți le poate da un vis conștient...La sfârșit de tot, am găsit și răgaz să vorbesc cu nea Gicu: e incredibilă recurența aceluiași mesaj pe care mi-l tot repet(ă) de fiecare dată când am privilegiul de a-l reîntâlni în vis; postexistența ( îmi spune necontenit,sibilinic) nu e ce ne închipuim ( dar,în fond: ce ne închipuim ?)ci...altceva...(ce?) Bucuria fără margini de a-i auzi vocea, de a-l vedea ( e incredibilă puterea de reconstrucție a creierului)La sfârșit de tot, mi-a cerut o pară. Azi, povestindu-i mamei visul și fără s-o fi știut vreodată ( conștient) aflu că para era fructul lui favorit.Sentiment intens de liniște și împăcare...
miercuri, 20 octombrie 2010
Jurnal
Singul lucru care mă salvează de spectrul sfârșitului, care îmi face ideea propriei morți suportabilă, care, cumva, mă mântuie a priori de suferința câinească a celui chemat să-și înfrunte propriul sfârșit, nu e nici ideea vreunui extaz religios, nici ideea revelării dumnezeirii, nici iubirea! E imaginea infinității spațiului, imaginea aia generică, atât de des întâlnită pe Discovery, cu planetele gravitând în jurul stelelor,cu roiurile de galaxii, de meteoriți, de quasari, de supernove, lopătând într-un ocean de întuneric. Imaginea asta totală, absolută, a universului, mă vindecă (în chip desăvârșit) de toate angoasele.
Doamna aceea titrată, rubensiană, elegantă, de pe treptele stației de metrou din victoriei și care repeta plângând, lovind anemic, cu pumnii, pieptul bărbatului : "Nu e bine, îți spun eu...nu e bine" Și mina ușor pierdută a tipului care încerca s-o liniștească strângând-o protector în brațe, șoptindu-i necontenit: E bine, draga mea, stai liniștită...o să fie bine! Și scâncetele ei deznădăjduite: "Tu nu înțelegi că NU ARE CUM SĂ FIE BINE..."
În definitiv, deși poate doamna rubensiană spunea adevărul, bărbatul avea dreptate. Cu toate că nu are cum să fie bine, suntem datori să credem contrariul până la capăt ! A gândi proiectiv un rău implacabil ne face să-l trăim de două ori. O dată în imaginație ( gândul chinuitor a răului ce va să vină ) a doua oară, atunci când se întâmplă propriu-zis!
Din când în când să-ți dinamitezi propriile convingeri așa cum fac pirotehniștii cu un pod vechi. Pui explozibil, te ascunzi udeva, și te întorci să vezi ce-a mai rămas.
Lectură din Caietele lui Cioran. "Nici un fel de originalitate literară nu mai e posibilă atâta vreme cât respecți sintaxa.Trebuie să schinguiești fraza dacă vrei să scoți ceva din ea"
Să fie oare semnul bătrâneții faptul că nu mai îmi plac femeile mature și că mă surprind, din ce în ce mai des, belindu-mă la dosul puștoaicelor?
De unde pudibonderia imediată de îndată ce vezi scris ( mai cu seamă în literatură) cuvinte licențioase? O "pulă" insăilată în orice context ne provoacă - instant - repulsie. Autorul ( și el) devine subit, neserios și damnabil.
Doamna aceea titrată, rubensiană, elegantă, de pe treptele stației de metrou din victoriei și care repeta plângând, lovind anemic, cu pumnii, pieptul bărbatului : "Nu e bine, îți spun eu...nu e bine" Și mina ușor pierdută a tipului care încerca s-o liniștească strângând-o protector în brațe, șoptindu-i necontenit: E bine, draga mea, stai liniștită...o să fie bine! Și scâncetele ei deznădăjduite: "Tu nu înțelegi că NU ARE CUM SĂ FIE BINE..."
În definitiv, deși poate doamna rubensiană spunea adevărul, bărbatul avea dreptate. Cu toate că nu are cum să fie bine, suntem datori să credem contrariul până la capăt ! A gândi proiectiv un rău implacabil ne face să-l trăim de două ori. O dată în imaginație ( gândul chinuitor a răului ce va să vină ) a doua oară, atunci când se întâmplă propriu-zis!
Din când în când să-ți dinamitezi propriile convingeri așa cum fac pirotehniștii cu un pod vechi. Pui explozibil, te ascunzi udeva, și te întorci să vezi ce-a mai rămas.
Lectură din Caietele lui Cioran. "Nici un fel de originalitate literară nu mai e posibilă atâta vreme cât respecți sintaxa.Trebuie să schinguiești fraza dacă vrei să scoți ceva din ea"
Să fie oare semnul bătrâneții faptul că nu mai îmi plac femeile mature și că mă surprind, din ce în ce mai des, belindu-mă la dosul puștoaicelor?
De unde pudibonderia imediată de îndată ce vezi scris ( mai cu seamă în literatură) cuvinte licențioase? O "pulă" insăilată în orice context ne provoacă - instant - repulsie. Autorul ( și el) devine subit, neserios și damnabil.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)