Există un termen fix, prestabilit şi implacabil, când spectrul singurătăţii - acea singurătate abisală, oarbă, uscată şi fără speranţă - îşi pune amprenta, definitiv, în toată completitudinea ei, asupra noastră: când ne mor părinţii. Abia atunci rămânem, cu adevărat, singuri!
La ce folos setea de adevăr când cea mai bună terapie e să ne minţim cu înverşunare, până la capăt?
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu