joi, 15 aprilie 2010

Jurnal (4)

Există un termen fix, prestabilit şi implacabil, când spectrul singurătăţii - acea singurătate abisală, oarbă, uscată şi fără speranţă - îşi pune amprenta, definitiv, în toată completitudinea ei, asupra noastră: când ne mor părinţii. Abia atunci rămânem, cu adevărat, singuri!

La ce folos setea de adevăr când cea mai bună terapie e să ne minţim cu înverşunare, până la capăt?

Niciun comentariu: