mosteniri paternale

Bunicul din partea tatei a murit la 98 de ani intr-un satuc uitat de lume din munţii Buzăului. S-a stins în somn, murind - cum spune o vorbă -" de bătrâneţe". Suferea de Alzheimer şi ultimii ani şi i-a petrecut într-un soi de somnolenţă amnezică, tipică bolii, punctată totuşi de neverosimile accese de luciditate. Nu putea uita scenele din război.Erau cele mai adânci şi mai intens iterate "amintiri". Prinsese amândouă războaiele dar luptase numai în cel de-al doilea, întâi ca aprovizioner, apoi ca combatant. Îl auzeai brusc începând să povestească, bolborosind nume de locotenenţi, de soldaţi, scene cazone,scene de război, cum clănţăneau mitralierele, cum - odată - a fugit printr-o pădure cu ruşii după el. Povestite, secvenţele n-aveau nici o logică, erau lungi monologuri pe care şi le repovestea sieşi,la început monoton,cu o voce egală, galvanizându-se treptat, pe măsură ce povestea înainta. Cu excepţia scenelor de război, boala îi ştersese şi cele mai intime amintiri. Pe tata - care îl vizita adesea- îl intreba brusc: da tu cine eşti? Şi tata îi răspundea : " Sunt io, tăticu: Răducu" Şi pentru că răspunsul se lovea de aceiaşi ochi orbi, tata adăuga: "Fiul matale.." La care Bunicu făcea " Aaaa..." fără să-şi amintească, de fapt, nimic. Peste alte câteva minute îl întreba din nou: Da tu cine eşti?". Uneori pleca brusc " la poartă" sau către o mirişte târând după el un toiag şi un fluier, dispărând ca un spectru, cu trupul lui sfrijit, în gura bărboasă a pădurii, căutând locuri enigmatice, numai de el ştiute. Îl auzeai rupând de acolo liniştea pădurii cu câte-o doină a cărei acorduri hipnotice te urmăreau multă vreme. Bunicul a avut toată viaţa pasiunea asta pastorală şi în odaia lui ( fabuloasa lui odaie, cu pereţi de bălegar şi scaune joase din lemn negru ca tăciunele ) am văzut cea mai frumoasă colecţie de fluiere din viaţa mea : un eventai de instrumente de suflat, cavale, naiuri, fluiere, toate lăcuite şi pirogravate. Cântase la radio prin 50 şi ceva şi un ziar central publicase ştirea. O ţinea decupată ca pe-un trofeu întrun soi de portvizit. Pe perete, prinse într-o carpetă ţărănească, avea înfipte un mănunchi de decoraţii care mi-au fascinat copilăria. Alături de ele, o poză în uniformă din care arbora o mină sobră: un chip de teuton cu trăsături dure, cu o mustaţă stufoasă ca a lui Nietzsche, roşie şi zbârlită...Şi bunicu şi tata - căci aici vroiam să ajung - şi-au făcut - până să moară - singuri, coşciugele. Singura moştenire sănătoasă pe care io - care nu ştiu să bat un cui - va trebui să învăţ s-o duc mai departe.