Nihilistul

Jurnal

2012-01-30T20:01:00.000-08:00

Diego Gambetta și exemplul lui cu șeful mafiot (retras din activitate) care povestea că, în copilărie, tatăl său ( evident, tot mafiot) îl încuraja frecvent să se urce pe un zid și să sară de acolo, promițându-i că îl va prinde. După îndelungi refuzuri, tatăl îi câștiga încrederea, copilul acceptă, se aruncă în gol și...își zdrobește fața de asfalt! Gestul părintelui avea să fie justificat, ulterior, pedagogic ( în cheia unei lecții de înțelepciune ): "Nu trebuie să ai încredere în nimeni. Nici chiar în părinții tăi!"

.

Jurnal

2012-01-24T19:20:00.000-08:00

Fabulosul sistem juridic englez ! Dacă sapi în incompetența britanicilor, în pătura sedimentară ( unde sunt mai orientali decât noi ) sfârșești prin a-ți rupe cazmaua în roca lui tare. Cultura britanică cu specificitatea ei neoprotestantă ( tendința societății de a se auto-organiza într-un număr imens de asociații de voluntariat și comunități) a fost ( și e ) motorul instituțiilor democratice și al economiei. Prin colonizare, americanii l-au importat direct de la sursă. Asta face toată diferența specifică între liberalismul democratic nord-american și cel sud-american. Primii, au cultivat sistemul juridic englez, ceilalți, deși guvernați tot de o democrație liberală ( Mexic, Brazilia, Argentina, Chile) au rămas tributari unei tradiții imperiale catolice ( Spania și Portugalia) hegemonice și centraliste ( statul și biserica ) Nasol !

Îmi cumpăr de la Poundland :( celebrele magazine unde orice produs costă o liră) "Ezra Pound's Chinese Friends", un soi de epistolar ( din fericire, scris în engleză ) Surprins ( cât se poate de plăcut) că absolut toate produsele costă chiar o liră. La noi (în faimoasele magazine similare cu preț unitar) orice produs de 6 lei, costă 10.
Mă rog, în România până și matematica e mioritică!

O sticlă de Jack mă ține o săptămână. Dumnezeule, unde am ajuns !

Desfrâu cu seriale din Family Guy: pure delight !

Azi m-am gândit la: Dida Drăgan, Umberto Eco, Mihail Sebastian, Răz, Prodanii, Vali, etc.

Jurnal

2012-01-22T18:51:00.000-08:00

Înaintez greu, din ce în ce mai greu, ca printr-o baltă mocirloasă, în Zen-ul lui Cărtărescu. Aceleași obsesii ale neputinței de a (mai) scrie, același univers domestic: Solitude, Gabriel, Ioana, etc., aceeași lume intens personală (personalizată), ciclotică, remanentă...Nu știu dacă ușoara oboseală pe care o întâmpin în fața lecturii mi se datorează mie?, autorului?, însă (în mod cert ) e acolo, undeva, în orice amprentă auctorială, germenele unui refren propriu care subminează - prin repetitivitate- orice "discurs" tautalogic, orice sănătate a ficțiunii...Cehoviana imagine a scriitoriilor care îmbătrânesc laolaltă cu cititorii lor!

E îndeajuns să mă gândesc la cineva pe care-l cunoșteam și a murit, ca să mă gândesc, brusc, la toți cei pe care-i cunoșteam și care au murit.

După o anumită vârstă, fatalismul irepresibil !
Ți-e din ce în ce mai greu să crezi în ceva, ( în orice ! ) în tine, în ceilalți, în destinul lumii, și, dacă n-ar suna prețios,...în umanitate! Cum să reziști acestui proces inexorabil de înăcrire care te transformă, progresiv, într-o murătură?!! După o anumită vârstă devenim (cu toții) niște pătlăgele, niște gogoșari, niște castraveți murați...să-mi fut una!

Mi-e dor de literatură așa cum ți se face dor de-o târfă!
.

Jurnal

2012-01-20T19:38:00.000-08:00

.
Lozinca asta (made my day )
"Eba, tatăl tău nu vrea să vorbeşte cu noi !"

.

Jurnal

2012-01-19T17:14:00.000-08:00

O anumită parte a presei

Exaltarea retardată a coprofagilor de la Antene. Ce vitalitate fabuloasă are foamea!
Gâdea are o vocație (realmente, predestinată) de imbecil. Să fii idiot și să excelezi în asta ! Iată un deziderat. Totul, absolut totul în acest individ (buzele lui indecente, ca de popou, discursul cu o tonalitate care atinge, plenar, falsetul, raționamentele falacioase, bătaia de pădurar hirsut pe care o aplică, riguros, logicii, gramaticii, eticii etc.) totul, atinge climaxul unei prostii naturale. Un vegetarian al cretinității.
Până și numele ( Gâdea, Gâde, Călău) de simplu funcționar al suprimării îi e predestinat. Individul ar merita pus într-un muzeu al ororii jurnalistice și studiat așa cum speologii își indexează speciile noi de troglofile.
Apoi, vin "articulații" ( de genul Radu Tudor,Ciutacu, Pieleanu, Ursu) activiștii demolării lui Băsescu. Pe undeva, le invidiez delirul, catatonia contestatării, forța motrice a nechezatului. Să fii capabil de atâta performanță. Thats really means something ! Tipii mi se par atleți ai invectivelor, buldozere ambulante, profesioniști ai stropitului cu fecale. Mă întreb, dacă nu cumva, în studiourile antenelor, nu există o cameră pe post de trainning prefactum, un beci obscur al montării - ca a luptătorilor de arte marțiale mixte underground - unde subiecții sunt înrăiți progresiv la capătul unei transe ritualice, ieșind de acolo tumefiați de ură și gata să sfâșie. Printre ei, traversați de aceeași variolă activistă, defilează toți comatoșii: Ponta, Antonescu, Năstase,etc. Imens sictir, abisală silă.

PDL
Partid de prostituați intelectual, centuriști ideologici, toți viețuind un soi de hămesire atavică.Trei sferturi, traseiști notorii, țigani deșănțați hălăduind cu cortul politic. Îmbuibați ! Muierile din PDL, Roberta, Undrea, mostre vii de mârlănie feminină, genul de țațe căpătuite care-și tratează boala spleen-ului existențial ( a țâțelor care se lasă, a curului năpădit varice,etc.) cu iluzia puterii. Peste ei, liliputanul Boc ( un butoiaș atomic de incompetență ) iar deasupra lui, în plină ciroză ideologică, politico-identitară, etc. însuși eminența cenușie: El Băse: gafeur cu PeDiGri, clăpăug mental, ineficient, umoral și dispărut ca Elodia . Imens sictir, abisală scârbă!

Opoziția
Bestiar inclasificabil. Ar merita brevetat un cuvânt pentru ei: hienism, adică calitatea oportunistă de a bântui în jurul unei prăzi aflată într-o terță posesie, până ce - într-o conjunctură favorabilă - posesorul ei este înlăturat.

România
Locul unde orice s-ar întâmpla, nu se întâmplă, în fond, nimic.

Jurnal

2011-12-05T20:28:00.000-08:00

Întotdeauna mi-au plăcut emisiunile radiofonice nocturne. În special cele de jazz sau de muzică clasică. Și, oh, da!, vocile crainicilor de noapte, cu timbrul lor conspirativ și afabil, aproape șoptit. Tonul ăla duplicitar și intim, ușor afectat, ușor orgolios ( moderatorul știe că, în fond, se adresează unei minorități privilegiate, unor aleși) venit din adânc, din întuneric, să-ți edulcoreze insomnia...
Căci noaptea - vorba poetului - totul se amplifică, rezonează, se umple de acorduri, de rumori... Nu e vorba numai de ritmul interior al receptorului( mult mai sensibil, mai abisal, decât cel diurn ) ci și de un soi de hedonism care vine din alteritate, adică din plăcerea ( privată de otrava propriilor deliberări ) de a asculta în surdină un playlist străin, o selecție care nu-ți aparține, și de a atinge, prin asta, farmecul accidentalului, contingența. Cele mai bune idei ( piese, preferințe, gusturi) sunt, întotdeauna, ale celorlalți.

...

Jurnal

2011-12-03T20:42:00.001-08:00

Seară londoneză în Soho area( cartier de fițe, zgomotos, îngrămădit, ticsit de lume și pulsând orbitor ca un pom de crăciun) De fapt, tot orașul nu mi s-a părut altceva decât un uriaș Christmas tree, clipocind de lumini, încărcat de miresme și rumori. După săptămînile de recluziune (zile-n-șir de lucru domestic, abrutizante, fără memorie) ieșirea a venit ca o binecuvântare. Cina la Sarastro - pe Drury Lane street - în cochetul și uber-culturalul Covent Garden - unde am halit somon file și-am ascultat acordurile unor lăutari unguri (vreo zece tipi rubensieni și tuciurii, îngrămădiți toți, ca o echipă de rugby, pe 2 metri pătrați). Grăsunul de lângă mine (cu obrajii cei mai cărnoși) absolut savuros în seriozitatea (și semi-inutilitatea) lui prețioasă! Preț de o jumătate de ceas, cât (i-)au lălăit confrații, n-a făcut altceva decât să scuture de zor, impasibil și absent, o drâmbă... Apoi, seară latino pe Frith Street, la Ronnie Scots. David ( amicul meu irlandez, curtenitor, bonom și mototol) foarte fericit ca i-am făcut lipeala cu T.,cumpărându-ne, necontenit, amândurora, cocteiluri...Am stat vreo două ore tolănit într-un scaun chippendale ( evident, fără să mă ridic și să dansez) îmbătăndu-mă pedant - undeva în spatele salonului - și belindu-mă de acolo, din semiobscuritatea lubrică a încăperii, ca o fantomă voyeuristă și blazată, la umbrele unduitoare de lângă scenă. Starea asta pur-contemplativă, luminile difuze, aerul conspirativ al locului, picolii cu cămașă neagră și bretele roșii, TOTUL, mi-a făcut tare bine. S-a cântat, evident, live. Lume pestriță ( tineri și cupluri posmogite de sexagenari nostalgici, cu o nu știu ce prospețime contrastantă în gesturi) dansând, laolaltă, pe ritmuri latino...Mi-a rămas pe retină imaginea acelei blonde cu părul despletit și bluză-albă flaușată, dansând psihedelic, cu umerii dezgoliți, un amestec de erotism și delir mistic în mișcări, ceva a la Janis Joplin altoit cu Florence and the Machine...Când am ieșit pe Oxford street, târziu după miezul nopții, ploua mărunt și monoton, ca într-un film de pe TCM...

...

Jurnal

2011-10-18T15:19:00.000-07:00

Stratford Canning, ambasadorul Angliei la Constantinopol, într-o epistolă ( pe la 1820) către prepașoptistul Ionică Tăutu ( citat de L.B.): " Românii sunt un popor fără arte, fără industrie, fără lumini." Ei bine, după 200 de ani, ambasadorul englez la Istambul ar putea - cu îndreptățită lejeritate - să (re)trimită următorul memorium către București: "Cu excepția luminilor, rămâne cum a stabilit Stratford..."

Lupta donquijotească cu burta, a bărbatului trecut de 35 de ani. La căpătul efortului, al revoltei, al determinării ( stalingradul exercițiilor, grimasa dietei, etc. ) tot șunca e cea care învinge.

Orice proiect teluric te vindecă de angoasa existențială. Ieri, bunăoară, toată noaptea m-am gândit la eclerul din frigider.

Cum să uiți faptul ăsta detestabil, stigmatul ăsta odios și cert al finitudinii care nu are cum să fie - altcumva - decât, fatalmente, mizerabil? Și totuși, ca să trăiești, să exiști ( în cel mai gregar mod cu putință) trebuie să-l uiți. În efortul ăsta de amnezie indusă, de abandon voluntar, stă toată bucuria senilă a vieții. A vieții pur și simplu.

A te repeta la nesfârșit cu o voce proprie nu înseamnă altceva decât a-ți confirma identitatea. De-aia mi-e greu să înțeleg, structural, reproșul criticilor care vorbesc de perimarea unui autor ( lăudat inițial) pe motiv că se repetă, scrie aceeași carte, etc.

Moartea violentă, instantanee, subită ( accident, un anumit tip de suicid, infarct,etc.) de preferat, întotdeauna, morții prin tortura bolii.

Să nu ne facem iluzii: pe fiecare dintre noi ne așteaptă, în fond, lucruri cumplite.

.

Jurnal

2011-10-13T17:40:00.000-07:00

Frizerul Indian care mă întreabă de unde sunt și căruia îi răspund ( de data asta) că sunt din România. : " Oh, are to many romanians here! "

Nimic nu se compară cu plăcerea de a-i înjura pe străini în limba română. Mi-a luat ceva timp să învăț s-o fac cu tact, cu o anumită tonalitate, ușor afectat, pe o frecvență care imită politețea. Așa se face că, un futute-n gură de bălălău prost, rostit colocvial, afabil, zâmbitor, sfârșete prin a suna a compliment.

Purtat toată ziua, azi, un soi de sfârșeală în suflet, tristețe de toamnă târzie și bolândă...

Jurnal

2011-10-12T14:46:00.000-07:00

Nesfârșitele litanii comemorative la adresa lui Steve Jobs, unul dintre marii miliardari ai lumii care și-a mâncat din cur. Tipu a îngroșat rândul celor care au adus avariția ( alături de posmogiții Ingvar Kampard, Warren Buffet, etc.) la rang de excelență. Câtă diferență între el și Bill Gaets ( tocilarul din Seatle ) care a donat, de-a lungul timpului, peste 30 de milarde de dolari...Let's face it: din punct de vedere altruist, oierul Becali, are mai multă "școală" decat el...

Frunzărind printre fișierele mele mai vechi, dau peste fragmentul ăsta "trăirist" ( cu care - acum vreo 3-4 ani - năzuiam să deschid primul capitol al romanului):
" Nu există decât două locuri pe lume unde mă simt bine cu adevărat : în pizdă şi în literatură. În pizdă, pentru că numai acolo, înlăuntru călduţ al vaginului, printre pieliţe moi şi vulve umede, capăt cel mai de preţ lucru pe care îl poate avea un om lucid: uitarea de sine. În literatură, pentru că numai acolo, în abisul ficţiunii, în lumea nesfârşită a poveştilor, îmi regăsesc într-un chip indicibil, cu neputinţă de reprodus, sensul existenţei. Chiar dacă beatitudinea locurilor astrale, a uitării tămăduitoare şi a sensului deopotrivă, e de scurtă durată şi, în definitiv, iluzorie, tânjesc după ele ca un narcoman după tăria amfetaminelor. Sunt, dragii mei, robul propriilor mele vicii, sclavul inconturnabil al pasiunilor, veşnicul dependent de pizdă şi literatură.”

Prieten adevărat îți e cel alături de care - uneori - bei fără să-ți vorbești, ore în șir, într-o tăcere de criptă.

Visele mele devin realitate. Și asta mă înspăimântă, mă sperie, căci nimic nu e mai deprimant (mai trist) decât golul care survine oricarui vis împlinit...

.

Jurnal

2011-10-03T07:03:00.000-07:00

.

Englezoaicele sug pula ca niște vițici.

.

Jurnal

2011-06-30T17:56:00.000-07:00

Azi: sală ! Lucrat umeri şi spate ( mai mult haotic) vreo 12 serii în care am alternat lucru cu ganterele + bara + aparate.Fluturările pentru deltoizi mi se par cele mai împuţite exerciţii. Mă seacă. Mă uitam - comparativ cu varii tipi care lucrau aceeaşi grupă musculară - cât de strâmb mă mişc.Prefer mai mult ( cel puţin pt. umeri) lejeritatea fixă a aparatelelor. În schimb, dorsalii - fiind o grupă mare - mi se par că merg mai bine. Oricum, stilul meu de a lucra - îmi spuneam - nu e altceva decât oglinda "personalităţii" mele: adică, inconsecventă, aleatorie, fragmentată...Îmi lipseşte spiritul apolinic, judicios, predispoziţia către ordine...Dacă o să continui aşa - în curând - o să arăt aidoma culturistului din pantera roz! Un tren superior bine dezvoltat şi nişte picioare anemice şi subţiri, ca aţa...

În schimb, când nu mă duc la sală - şi când îmi amintesc - alerg. Aşa cum pentru intelectualii din sumbrii ani ai comunismului - rezistenţa prin cultură reprezenta somniferul unei opoziţii care să le asigure liniştea mentală a lipsei de reacţiune factuală - pentru mine, jogging-ul, reprezintă paliativul ( consolator) al lipsei de genoflexiuni cu bara. Sunt un fel de " Liiceanu şi Pleşu " al lucrului cu trenul inferior.- : )

Mai jos, itinerariul "uitării de sine". Aleea Railway-Walk ( pe unde alerg cu mintea vidată) suferind de unica (cea mai de preţ) fericire a omului ( că e viu şi că se mişcă...)

...

Jurnal

2011-06-27T16:05:00.000-07:00

Mama - povestindu-mi la telefon despre mamaie ( care are aproape 87 de ani şi e ţintuită într-un scaun cu rotile) şi care, din bezna bolii şi-a neputinţei se roagă necontenit: " s-o ia Dumnezeu" !
Până să moară bunicul Călin ( acu vreo doi ani) şi-a petrecut aproape 7 ani cu el - în pat ( amândoi într-un fel de semiparalizie şi somnoleţă continuă, înfometaţi adesea de indiferenţa rudelor, bolind în neştire, rupţi de timp şi izolaţi de lume )
Ultima imagine cu ei: acum vreo trei-patru ani, în patul din odaie, scofâlciţi de bătrâneţe şi scâncind pe sub aşternuturi ( de îndată de am intrat în cameră)...
Şi mai e şi poza aceea de acum doi ani ( de o tristeţe care mă leşină) de la moartea unchiului Petre, cu mama şi mamaie: amândouă aşezate în pat (strânse una în cealaltă) privind obiectivul cu obrajii supţi de suferinţă şi cu o durere atât de adâncă în priviri, încât - mereu când o privesc ( căci, dintr-un instict masochist şi irepresibil am păstrat poza în arhiva aparatului foto) mă podideşte plânsul...

Mă gândeam: poate depărtarea de ţară, de prieteni ( poate doar simpla, ireversibila trecere a timpului), poate- who knows - vreun soi de prematură andropauză - mă face să am- în ultimul timp- teribile crize de melancolie. Ieri ( oare de ce?) mi-am adus aminte de imaginea cu cămaşa de noapte a mamei atârnând pe un scaun după atacul cerebral...Mă întorsesem de la spital - buimac şi strivit de neputinţă - răvăşit de tot vârtejul evenimentelor, supt de nesomn, etc. incapabil să prognozez ce se va întâmpla...Am intrat în bucătărie, mi-am făcut o cafea, apoi...am intrat în camera mamei...Pe speteaza unui scaun, aruncată în grabă, am zărit...cămaşa ei de noapte. Abia atunci, într-un chip straniu şi total (intim legat de simbolul veşmântului) am conştientizat lipsa...Mama nu mai era acolo (deşi ar fi trebuit să fie) să poarte cămaşa aia nenorocită - înflorată şi cu guler dantelat - ca în fiecare noapte...Ceva, cineva, (infamul destin), la capătul unei teribile indiscreţii mi-o răpise brutal, lăsând " amintire" ( simbol anemic al unei treceri) o simplă cămaşă de noapte!

Abia odată cu banii, cu stabilitatea financiară, cu genul ăla de libertate bezmetică adusă de bunăstare, descoperi - subit - zădărnicia seacă a vieţii.

Cât de indepărtaţi îmi par anii copilăriei şi ai adolescenţei. Parcă nu ar fi vorba "doar" de câteva decenii, ci de secole în neştire, de un timp aproape arhetipal, populat de personaje mitice: prodanii,fraţii P., B., A.,H., etc.

Ieri o sticlă de vin alb ( alaltăieri aşijderea) azi, iar o sticlă de Echo Falls... plus câteva sute de grame din înţelepciunea bătrânului Jack...În curând, cred că o să ajung ca tata: un semi-alcoolic bonom rănjind fără patimă, imbecil şi senin, oricui vine să-l vadă...

................

Noir Desir

2011-06-18T14:21:00.000-07:00

2011-06-15T05:15:00.000-07:00

Am început să fiu obsedat că am burtă. Unde văd o oglindă, îmi ridic tricoul ca un lăutar turmentat, mă mângâi pe pântec ca o gravidă, "pozez",compar, analizez... De când mi-am cumpărat de la Charity-Shop un AB-Roller ( pe care îl "chinui" la capătul unui program haotic) îmi verific zinic "progresul". Sigur, cum alimentaţia e la fel de haotică ( vorba lui M.: "o friptură rămâne o friptură" ) nu perseverez deloc, dar asta nu mă împiedică să sper imbecil într-o minune. E în gestul, în aşteptarea asta, toată duioasa naivitate ( ca să nu zic prostie) a omului.

Termin caietele lui Cioran ( vol III) Aproape 1300 de pagini de obsesii, lamentaţii, delir. Apetitul lui pentru paradox şi frondă, pasiunea de a se certa cu precupeţele.
Abia târziu, către senectute, începuse să-i fie dor de ţară.
Să faci cu atâta patos apologia sinuciderii fără să te sinucizi, asta înseamnă să fii, cu adevărat, un politician al autosuprimării. Cel mai mare merit pe care şi-l recunoştea, cea mai vie izbândă a vieţii lui: că s-a lăsat de ţigări!

Dovada supremă, absolută, a inteligenţei cuiva: autoironia.

Jurnal

2011-06-14T18:48:00.000-07:00

Mi-e ruşine, mi-e realmente-jenă, (ăsta e cuvântul) de absolut tot ce scriu. Întotdeauna mi-a fost! În adolescenţă, de îndată ce expediam câte o scrisoare către redacţia unei publicaţii, mă simţeam cuprins de o remuşcare mută, vecină cu disperarea. Aş fi dat orice să pot recupera plicul pe care, cu câteva secunde mai devreme - de bună voie şi nesilit de nimeni - îl strecurasem printre buzele de tablă ale cutiei poştale, azvârlindu-l în lume. De îndată ce iremediabilul era săvârşit,( plicul-expediat) începeam să trăiesc, încet-încet, supliciile regretelor. Procesul se itera lent, ca o părere. Întâi imi aminteam, de pildă, cine ştie ce paragraf obscur asupra căruia, la recitire, avusesem doar vagi îndoieli. Rememorarea pasajului cu pricina traversa, treptat, drumul de la îndoială la certitudine, se adâncea în deriziune, devenea din slăbuţ - oribil, din mediocru - neverosimil de prost, devenea patetic, culme a prostiei, pentru ca mai apoi, să se lăţească ca o pată de cerneală asupra celorlalte paragrafe, până ce tot textul însuşi - în supliciul reconstrucţiei mentale - se contamina, devenea un dezastru incalculabil, o varză absolută. Cum putusem să scriu aşa ceva? Cum putusem, mai ales, să expediez aşa ceva? Mai cu seamă că destinatarii (redactorii revistei) erau scriitori, eseişti, poeţi pe care îi preţuiam ! La capătul unui scenariu de un masochism extrem, mi-i închipuiam cum primesc misiva mea, cum o deschid, cum o citesc plini de umoare (le vedeam limpede stupoarea din ochi), apoi cum se strâmbă de râs, cum hăhăie cu feţele lăţite, cum îmi rostesc numele scris cu majuscule pe plic, cum se strâng de prin toate cotloanele redacţiei celebrându-mi acolo, pe loc şi la unison , prostia fără seamăn. Climaxul acestor reverii umilitoare l-am atins odată când am expediat o plachetă de versuri revistei Literatorul, revistă condusă - pe atunci - de Marin Sorescu. Pentru că eram sociofob şi noctambul, am pus scrisoarea în cutia poştală foarte târziu, aproape de miezul nopţii. Când am ajuns acasă şi mi-am recitit poemele, mi s-au părut atât de imbecile, atât de de penibile, încât - aproape - mi s-a făcut rău! Cu cât le reciteam mai des, cu atât mi se păreau mai ridicole. De ruşine, îmi venea să mă jupoi de viu. Pe la două noaptea, în plin delir, am coborât până la oficiul poştal, hotărât să-mi recuperez - cumva - ingrata scrisoare. De-a lungul a vreo câteva zeci de minute, m-am tot învârtit ca un titirez pe lângă cutia poştală, incapabil să găsesc o soluţie. Am plecat într-un târziu, strivit de neputinţă şi lătrat de câini, ca un homeles. Luni de-a rândul după asta, am visat ( la capătul unor reverii sau pur şi simplu) că iau un tren de noapte către Bucureşti, că ajung în dreptul clădirii unde îşi avea redacţia revista Literatorul, că o escaladez sprinten ca un alpinist, că forţez geamul, că pătrund acolo ca un hoţ versat şi că-mi recuperez blestemata misivă, care, evident, nici nu fusese deschisă. Acolo, pe loc, îi dădeam foc, îi împrăştiam cenuşa pe fereastă şi, tot acolo, pe parchetul mirosind a petrosin şi brăzdat delumina chioară a lunii, mă întindeam pe jos, deshidratat de fericire, murmurând: " s-a făcut dreptate".

...........

Jurnal

2011-06-01T08:17:00.000-07:00

amintiri amniotice

1.

Am în jur de trei ani şi stau în pătuţ, băţos şi atent ca o mangustă. Port strampi albi şi cămaşă încadrilată. Pe jos,împrăştiate de-a valma, tot soiul de jucării. Împrejurul meu, siluetele unor oameni care se tot adună de niciunde. Forfotă indescriptibilă. Figura ceţoasă a unei femei se apropie de zăbrelele cuştii mele. Îmi şopteşte ceva. Îi văd aievea, printre gratiile de lemn, din ce în ce mai desluşit, crâmpeie din conturul buzelor: un ochi rimmelat,căprui şi crud, o sprânceană arcuită... Deşi ştiu că nu e mama, mă simt invadat de o prezenţă maternă. Părul ondulat şi negru, e din ce în ce mai aproape de mine. Brusc, îmi înfig extaziat degetele grăsune în podoaba ei capilară. Strâng cât pot de tare, icnesc, ţip scurt. Lumea în jurul meu se animă, umbrele fantomatice încep să danseze, se unduiesc împrejur. Cineva îmi întinde o jucărie. O apuc lacom, cu cealaltă mână. Siluetele râd, trucul nu a funcţionat. Cu braţele depărtate, întins ca o coardă, mă simt în centrul atenţiei. Femeia, cu capul într-o rână şi strâmbă de-un şold, scânceşte în strânsoarea mea,imploră, râde... Fantomele din jurul meu despică spaţiul în forme hilare. Mă simt, cumva, în centrul universului. Cu pumnii încinşi în strânsoare, încep să urlu de bucurie, sar ca o potaie în plin delir, juisez, ţopăi, strig în limba mea fără nume...De fericire, îmi curge scuipat din gură!

...

Jurnal

2011-05-26T07:53:00.000-07:00

Găsesc acu vreo câteva zile ( cât se poate de norocos, la preţul modic de două lire) într-un anticariat: A brief history of Time, sosită ( vânzatoarea a tinut sa-mi precizeze) " ...shortly before you arrive and in one copy "
Pe drum, îi povestesc lui G. ( în engleza mea mocirloasă) savuroasa istorioară a lui C., care, vrând sa downloadeze un documentar despre gaurile negre, a tastat - cât se poate de just - cuvintele cheie: "Black Holes". Dupa vreo 2 zile de înfrigurată aşteptare, a downloadat... un film porno cu negrese.

De ce mi-am amintit, alatăieri (aşa, dintr-o dată) de babele copilariei mele care se uitau pe geam? Madam Ioniţă din 42, madam Machedon, doamna C., bunica lui Mihăiţă, bunica lui Alin, etc. Le revăd, pe toate ( în lumina violetă a amintirii) cum stăteau lipite de coaja geamului ca nişte peşti bătrâni, privind de acolo,din acvariul apartamentelor, lumea, fără s-o vadă! De ce mă atinge atât de mult rememorarea acelor priviri spectrale? De ce mă tulbură, atât de adânc, amintirea ruinei din ochii lor stinşi?

V., care îmi spune azi că ei îi plac tinereii subţiri ( genul ăla de tip deşirat, longilin, "ascetic") pentru că, zice ea: bărbaţii slabi, ascund întotdeauna un secret"

Îmi cumpăr, în sfîrşit, Pina Colada. Verdictul: băutură de prinţese roz.

...

Leo

2011-04-11T18:27:00.000-07:00

Trei zile de la vestea morţii lui Leo. Nu mi-am revenit nici acum. De fapt, nu-ti revii niciodata. Iluzia ca te vei obişnui cu moartea cuiva drag ( şi, pe undeva, cu ideea morţii în genere ) e o iluzie absolută. Amintirea unui om pe care l-ai iubit şi care ţi-a murit, e un sentiment lipsit de integrare, care nu se dizolvă în nimic. Morţii noştrii (cei de toate zilele) vor învia în blurul rememorării, tocmai pentru a muri mereu, la nesfârşit, de fiecare dată când ne vom aminti de ei. Iar asta... doare !
(mai jos, o amintire de Craciun primita de la el ( poza + comentariu) dupa ce - intr-un email care o precedase - îi uram: "multă, multă sănătate" ( n-am ştiut niciodată că e bolnav, leo a fost întotdeauna de o discreţie absolută)

"...iti trimit o poza de aqui - are o 'istorie' a ei: acu citeva zile (in seara de craciun) am mers cu prietena venita de la ny in chinatown (= lol; VERY christmas-like!) si, cum tot nu gaseam locu, ne-am apucat sa cintam pe drum...
am bifat mai tot - de la gica petrescu & similea la international standards!
la un mom dat am dat tonul la cintece ale lui marilyn (din filme fireste); ei bine, TOCMAI cind cintam 'bye-bye, baby' (din 'gentlemen prefer blondes'), ce vdm in fata okilor? bulevardul care taia strada pe care eram - si care se keama... o sa vezi in poza ;)

sa ai un an nou fericit!
cu drag
Leo "

Jurnal

2011-04-02T20:43:00.000-07:00

Ideea asta a destinului ( in registru religios) a predeterminarii, a unei orchestratii divine care da seama de toate existentele, cade de indata ce te gandesti la moartea unui prunc sau a unui copil. Ce miza profunda, ce sens ( ascuns, criptat) poate pune Dumnezeu intr-o astfel de ecuatie existentiala in care subiectul nu are nici cel mai mic rudiment de constiinta?

Cat de repede ( si de firesc) ne adaptam la bunastare. Daca un bogatas ar fi aruncat brusc in saracie, in pauperitate, in mizerabil, ar suferi, imediat, un soc. Reversul,insa,pare supus unei ordini firesti, chestie care spune mult despre aspiratiile nemarturisite ale omului.

Sinuciderea este aproape intotdeauna expresia unei nefericiri adanci. Ieri ma gandeam sa brevetez sinuciderile din fericire, adica sa prinzi un moment de beatitudine absoluta, si, in acel climax al fericirii, sa-ti zbori creierii.Partea proasta vine din egoism, adica din convingerea ferma ca, oricat ai fi de fericit, intotdeauna vei gandi - amanand decizia unei morti minunate - ca e loc de o fericire si mai mare.

Nu m-a prins, din fericire?, (si) viciul ierbii. Fumez rar cate-un joint, si intotdeauna, inainte de culcare. Stimulentul din epoca revelatiilor, menit sa te deschida catre realitati noi, a devenit pentru mine un simplu somnifer. O fi si asta o forma de blazare...

De ce, de vreo saptamana incoace, imi amintesc necontenit de faza cu D.? Intr-o noapte ( intarziind in club), vine, ma ia de brat, si imi sopteste la ureche: vreau sa vin la tine sa bem o cafea! Era mult dupa miezul noptii, se pilise, ochii ii straluceau intr-un fel aparte, si gestul asta m-a bulversat: plus ca, stiam cat de oribil arata camera mea, eram lefter( ca sa nu mai spun ca mi s-au inmuiat picioarele cand am realizat ca nu am nici cafea) Cu toate astea, am mers impreuna brat la brat...pe drum, printr-o conjunctura ciudata, ma intalnesc cu I si D. care se autoinvita si ei. Inca socat de ce mi se intampla, accept parca in transa autoinvitatia lor, ratand toata povestea ce ar fi putut sa urmeze...Si sentimentul ala tembel, de jena absoluta, cand am deschis usa camerei mele saracacioase de burlac salbatic...Tin minte ca am ascultat ceva muzica, am sporovait tampenii, dupa care, D. a spus ca trebuie sa plece. Am condus-o cu un soi de sfarseala in suflet pana jos in fata blocului ( a refuzat cu obstinenta s-o conduc pana acasa) si m-am intors cum probabil se intorceau spartanii ( supravietuitori) dintr-o batalie pierduta: cocarjat de umilita. I si D au plecat si ei la scurt timp, si tot ce am putut sa fac a fost sa ma intind in patul meu delabrat,livid de neputinta si uscat pe dinlauntru, fixand, minute in sir, tavanul bolnav de scrofuloza al mansardei...
Pe atunci, D. era inca singura, o curtau cohorte de barbati, iar gandul ca as putea sa am o aventura cu ea, ma umplea de un sentiment erotic fabulos...Multa vreme dupa aceea am refacut mental, la capatul unui scenariu avantajos, toata povestea.
Refuzam, de pilda, elegant, propunerea lui I si D., o conduceam in camera si, dupa un vin alb, in lumina difuza a veiozelor, ii scoteam incet bluza care-i bombau sanii, bagandu-mi acolo botul de barbar statut si insetat de dragoste...-:)

Azi, Mothers Day...peste tot, la radio,la TV, englezoii isi celebreaza mamele.
G. mi-a spus ca au si o zi a tatilor, chestie care mi se pare cat se poate de justa. Asta da, democratie!

Ma tot gandeam ( fara umbra de ironie) sa-i scriu o misiva lui CB si sa-i multumesc ca nu m-a angajat.

.........

jurnal

2011-04-01T23:18:00.000-07:00

this is the sound of my soul

...

Jurnal

2011-01-09T16:16:00.000-08:00

Ce voluptate și ce privilegiu, totuși, să te trezești la 5 dimineața ( cu o deschidere aproape spartană a zilei) să-ți mistui primele ore într-o toropeală dulce ( răsfoind presa culturală, sorbind cafeaua cu lapte, fumând, bătrânește, o țigară de foi, citind Cioran, istoria imperiilor coloniale, varii filosofi de mâna a II-a, meditând plin de lentoare la zadărnicia vieții, pentru ca, mai apoi, în jurul prânzului - când toată lumea își dă apogeul social - să te culci ca o vită.
În fond, îmi spuneam, ar trebui să fiu fericit: duc o viață pe care nu și-o permit nici miliardarii.

Cât de mult am pierdut ( și pierd) că nu am însemnat întâlnirile cu L. Ce personaj fabulos, ce povești...anii de hoție barbară din germania anilor 90, tentativele de trecere a frontierei din epoca vizelor, lunile petrecute în pușcăriile europene. Prin 93-94 a încercat să treacă în Germania pitit în podul unui inter city. După vreo 32 de ore s-a pomenit în locul de unde plecase, trenul schimbându-și ruta în Ungaria și reîntorcându-se în bucurești. Și zeci, sute de întâmplări neverosimile, burlești, povestite cu o savoare fără seamăn. O adevărată materia prima pt. roman.

Început de an traversat de o nu știu ce oboseală ( vecină cu decrepitudinea) Și totuși, de vreo două zile simțit febra scrisului, nevoia viscerală de a însăila povești...Citit ( pe sponci) Despre miresme și duhori ( Mădălina Diaconu) ...fraza asta a lui Valery: " Percepția unui miros este începutul unei cunoașteri care nu se va încheia niciodată. Este o senzație pur inițială. "
....

Simply having a wonderful Christmas time

2010-12-24T07:44:00.000-08:00

Sper să se schimbe vremea cât de curând. Și să ningă. Să ningă mult, nesfârșit, să ningă cu fulgi mari și deși, ca într-o ilustrată. Să ningă noaptea, să ningă ziua, să ningă cu ninsoarea copilăriei, să ningă ca într-un poem de Cărtărescu, ca într-o nuvelă de Tolstoi, să ningă necontenit, peste case, peste mașini, să ningă ca într-un delir alb, să ningă până ce ne o să ne transformăm, cu toții, în niște oameni de zăpadă. După care, să ningă iar...-:)
Crăciun Fericit tuturor! Vă îmbrățișez!

Jurnal

2010-11-29T17:49:00.000-08:00

Incredibil cat de imbecile sunt emisiunile tv in Anglia. Acu vreo doua ore pe ITv o emisiune dedicata unei tipe care adora sa-si manace mucii. Oriunde imi chinui telecomanda dau peste cate-un prezentator cu fata de croncobaur, de vreun testimonial cu englezoaice hidoase,strambe,delabrate.Pe nu stiu ce canal am urmarit vreun sfert de ceas, intr-o imagine alb-negru, perfect statica, mutra unui chelios dormind. Prezentatoarele au mecle de alcoolice, invitatii par drogati...Azi am iesit intr-un pub si am creat realmente panica cerand un irish-coffie. Parca as fi cerut o palinca sau o zeama de varza. Barmanita a discutat cu patronul si ( am avut sentimentul ca mi se face un mare favor ) am fost servit dupa vreun sfert de ceas ( timp in care, foarte probabil, s-au chinuit sa-si aminteasca cum se prepara.) Maine, ca sa-i debusolez de tot, am sa le cer un vin fiert!
In rest, sunt chior de somn, fumez old holborn si beau un vin alb din state cu nume de trupa din anii 60: The Boulders.
...

Jurnal

2010-11-21T14:05:00.000-08:00

Toată lumea în jurul meu înnebunește lent, ireversibil: R. L. V. O., etc. etc. Printre atâția depresivi, angoasați, alienați, triști, accesele mele de bucurie și joie de vivre par că ating o culme a indecenței.

Păunescu cu vorba asta adâncă: "suferința retrogradează orgoliile." Oh, sunt atâția sănătoși împrejur cu orgoliile upgradate la zi...

Nu-mi vine să fac nimic altceva decât să mă plimb. Plimbarea aia fără țintă, oarbă, de somnambul, de care vorbea Pleșu; să merg agale până la capătul unei alei ca să am de unde mă întoarce.Uneori, când văd o străduță pustie, să alerg. Să mă plimb, să fug cu mintea imaculată, eviscerat de orice gând, ca un yogin în plină de meditație.

Lucrat pectorali. trei serii (fluturări) declinat, două (împins)
din înclinat...ciudat cum, după 30 de minute de abrutizare a mușchilor, bășica spartă a dopaminei îți face viața mai frumoasă...

...

Jurnal

2010-11-15T17:55:00.000-08:00

Luciditatea absolută e, probabil, cel mai crunt blestem. Nebunie pură. Să te gândești necontenit cât de absurdă, cât de aiuritoare, în fond, cât de inclasabilă e existența, echivalează cu sunetul unei sirene plantată direct în urechi. La un moment dat, îndobitocit de atâta vâjâit al adevărului, vei înnebuni sau îți vei zbura creierii. Minciuna ( iluzia) inconștiența etc., sunt supozitoarele vieții. Ni le băgăm ...pe unde putem, și - cel puțin pentru o vreme- ne trece...

Nu e ridicol că echilibrul, sănătatea noastră mentală, liniștea sufletească - în ultimă instanță - fericirea, toate astea, sunt date de o "simplă" formulă chimică?

Pleșu și nota lui care spune că plimbarea este o deprindere tipic europeană. Pentru persani și asiatici a face turul unor alei coincide cu un gest prostesc, o chestie fără noimă. La ce bun să ajungi la capătul unei alei de vreme ce, odată ajuns acolo, nu vrei nimic altceva decât să te întorci? Nefiind în stare să înțeleagă ideea de plimbare, de călătorie, ca pură, absolută curiozitate, orientalii erau înclinați să creadă că orice drumeț care nu face negustorie e spion. Toată povestea asta pare spusă de Seinfeld...

...

Cadoul Anei

2010-11-15T04:45:00.001-08:00

Nu e ciudat cum unii prieteni - trecând Styxul - sfârșesc prin ați dărui, din adâncul morții lor, atâta viată !?

Jurnal

2010-11-13T14:40:00.000-08:00

Toată ziua bântuit de imaginea Anei.Ce odios, ce oribil, să te spânzuri la 28 de ani. Fata asta care emana atâta viață, purta în ea atâta moarte...Am suspectat-o mereu, în ciuda puseurilor ei de vitalitate, de un soi de tristețe abisală, fără leac. Există oameni care se nasc realmente cu boala asta malignă, amestec de luciditate dusă la extrem, de revoltă și inadaptare. Devorați pe dinlăuntru,misionari ai propriului sfârșit, nu-și găsesc liniștea decât săvârșind proiectul autodistrugerii. Amintiri,amintiri...serile de vară la club, plimbările pe bulevard, nopțile de iarnă la "oachi", râsul ei molipsitor și feminin, ochii radiind o inteligență vie, umorul ei nebun, discuțiile despre psihanaliză...Totul se înfășoară, se rotește într-un noian de imagini...M-am îmbătat crunt cu R. ( ca doi foști) în spelunca de lângă autogară. Acasă, abia articulând, încețoșat de alcool, mi-am sunat toți prietenii să le spun că îi iubesc.

Orice sinucidere, înainte de a fi un abandon, e un protest. O revoltă.

Totuși,mi-e cu neputință să nu mă gândesc, câtă tristețe, câtă durere câinească, câtă însingurare atroce trebuie să băltească în cineva ca să ajungă să-și pună capăt zilelor, așa...?

insomnie...
Avea, uneori, momente de tristețe care mă devastau.Simțeam că mă molipsesc, că alunec odată cu ea în abisul unei deprimări fără nume.

Știa că avea să moară autosuprimându-se, cocheta cu propria dispariție...însemnarea de acum câteva săptămâni de pe blog: "să mă sinucid, să nu mă sinucid." Nu-mi iert, realmente, abulia, somnolența, inconștiența, de a nu-i da un telefon.

Mi-e dor să scriu poeme!
...

.........

Jurnal

2010-10-27T15:16:00.000-07:00

Faptul că existența reprezintă pentru toți un soi de carceră poate fi verificat uitându-te cu câtă disperare încearcă fiecare să scape de propriile determinări.

Acei intelectuali care privesc cu indulgență, aproape ca pe-un handicap, ideea efortului fizic. Obișnuți să alerge numai cu mintea, orice mișcare a corpului li se pare "un scandal". Să înțelegi o frază din Heidegger sau Wittgenstein proclamă, neîndoielnic, un efort deosebit. Dar, vorba lui V.: ce spui de 100 de abdomene, zilnic, timp de 2 ani?

Cioran cu fraza asta genială din Caiete( vol I)
"În politică și în toate, nu există nimic mai abject decât să ataci un singuratic."

Mi-e dor de literatură, de scris. Numai acolo, în pulpa ficțiunii, în miezul ei, bălăcărind printre cuvinte, mă regăsesc, uit de toate.

Jurnal

2010-10-22T14:35:00.000-07:00

Nu există nimic mai trist pentru o femeie decât să fie deposedată de cele două calități primordiale, unice, absolute, singurele care o fac să se simtă împlinită: tinerețea și frumusețea! Restul, ( inteligența, farmecul personal, umorul, poziția socială, etc. ) sunt palide, consolatorii paliative ale unor insușiri esențiale în lipsa cărora, let's face it, femeia suferă ca o vită!

Nimic nu te leagă mai profund de un om decât experința comună a thanatosului.

Dorința femeilor care - găsindu-te fascinant, inteligent, mai altfel - vor să se culce cu tine. Imboldul lor ( pe care ani de-a rândul l-am văzut ca pe-un soi de recompensă adusă unui anumit tip de emergență) nu e nici pe departe ceea ce credeam: adică expresia unei ofrade, a unei dăruiri dezinteresate, ci, culmea, o (in)conștientă formă de asimilare, de furt, în fond, de oportunitate...Dorința, închipuirea lor tembelă, instinctiv-pragmatică, că, odată prins, captiv între picioarele lor, îți vei lăsa acolo, odată cu sămânța bărbăției, și atributele după care tânjesc în neștire...

Visul ( conștient) de ieri noapte: adevărat festin oniric...am făcut, realmente, ce-am vrut: am zburat aruncându-mă după clădiri amețitoare, am chemat din tenebrele inconștientului pe cine am vrut, am exploatat toate posibilitățile pe care ți le poate da un vis conștient...La sfârșit de tot, am găsit și răgaz să vorbesc cu nea Gicu: e incredibilă recurența aceluiași mesaj pe care mi-l tot repet(ă) de fiecare dată când am privilegiul de a-l reîntâlni în vis; postexistența ( îmi spune necontenit,sibilinic) nu e ce ne închipuim ( dar,în fond: ce ne închipuim ?)ci...altceva...(ce?) Bucuria fără margini de a-i auzi vocea, de a-l vedea ( e incredibilă puterea de reconstrucție a creierului)La sfârșit de tot, mi-a cerut o pară. Azi, povestindu-i mamei visul și fără s-o fi știut vreodată ( conștient) aflu că para era fructul lui favorit.Sentiment intens de liniște și împăcare...

Jurnal

2010-10-20T17:06:00.000-07:00

Singul lucru care mă salvează de spectrul sfârșitului, care îmi face ideea propriei morți suportabilă, care, cumva, mă mântuie a priori de suferința câinească a celui chemat să-și înfrunte propriul sfârșit, nu e nici ideea vreunui extaz religios, nici ideea revelării dumnezeirii, nici iubirea! E imaginea infinității spațiului, imaginea aia generică, atât de des întâlnită pe Discovery, cu planetele gravitând în jurul stelelor,cu roiurile de galaxii, de meteoriți, de quasari, de supernove, lopătând într-un ocean de întuneric. Imaginea asta totală, absolută, a universului, mă vindecă (în chip desăvârșit) de toate angoasele.

Doamna aceea titrată, rubensiană, elegantă, de pe treptele stației de metrou din victoriei și care repeta plângând, lovind anemic, cu pumnii, pieptul bărbatului : "Nu e bine, îți spun eu...nu e bine" Și mina ușor pierdută a tipului care încerca s-o liniștească strângând-o protector în brațe, șoptindu-i necontenit: E bine, draga mea, stai liniștită...o să fie bine! Și scâncetele ei deznădăjduite: "Tu nu înțelegi că NU ARE CUM SĂ FIE BINE..."
În definitiv, deși poate doamna rubensiană spunea adevărul, bărbatul avea dreptate. Cu toate că nu are cum să fie bine, suntem datori să credem contrariul până la capăt ! A gândi proiectiv un rău implacabil ne face să-l trăim de două ori. O dată în imaginație ( gândul chinuitor a răului ce va să vină ) a doua oară, atunci când se întâmplă propriu-zis!

Din când în când să-ți dinamitezi propriile convingeri așa cum fac pirotehniștii cu un pod vechi. Pui explozibil, te ascunzi udeva, și te întorci să vezi ce-a mai rămas.

Lectură din Caietele lui Cioran. "Nici un fel de originalitate literară nu mai e posibilă atâta vreme cât respecți sintaxa.Trebuie să schinguiești fraza dacă vrei să scoți ceva din ea"

Să fie oare semnul bătrâneții faptul că nu mai îmi plac femeile mature și că mă surprind, din ce în ce mai des, belindu-mă la dosul puștoaicelor?

De unde pudibonderia imediată de îndată ce vezi scris ( mai cu seamă în literatură) cuvinte licențioase? O "pulă" insăilată în orice context ne provoacă - instant - repulsie. Autorul ( și el) devine subit, neserios și damnabil.

Jurnal

2010-09-22T14:22:00.000-07:00

N. ( sarcastic, comme d'habitude) "...dragul meu, chelia este transformarea lentă a capului în cur!( după câteva secunde, adaugă) ...Cu timpul - se pare - la foarte mulți, nu numai a formei, ci și a conținutului."

Lectură din Întâlnire cu un necunoscut ( G. Liiceanu)
( Mi-e cu neputință să uit diagnosticul pe care mi l-a pus la examen. "Începeți frazele și nu le terminați" !
Ce emoții teribile am avut...Citisem excursul din "Ființă și timp", îmi strofocasem neuronii, nopți de-a rândul, în explicațiile absonse ale lui Otto Poggeler, făcusem fișe din "Repere pe drumul gândirii", citisem până și exegezele lui Henri Wald,totul, cu excepția cursurilor...deageaba! Abia am reușit să iau o notă de trecere...M-am simțit , evident, neîndreptățit, convins că știam mult mai mult Heidegger decât o reflecta nota...)

Ieri ( după ce mi-am cumpărat un cuțit ) nevoia imperioasă de a ascuți un băț...

frazele astea (citite deunăzi):

Aristotel: " Nu există decât două vicii, excesul și lipsa!"

T. Mușatescu : " Beția de cuvinte se naște din poșirca de idei."

B. Fundoianu, citat de Cioran . " Moldova...acest paradis al neurasteniei."

Jurnal

2010-09-20T13:38:00.000-07:00

Toată ziua, ascultat ( până la indobitocire și scleroză) coloana sonoră ( de fapt, singura piesă ) din filmul lui Florin Serban : Eu când vreau să fluier fluier.
( filmul, îl "descopăr" abia azi)
Încă n-am reușit să identific cine-o cântă, însă ritmul ( sacadat, cu ecouri lăutărești ) e, în mod cert, pre-manelar, situat undeva în debutul anilor 90 pe când, la tarabe - într-o atmosferă fanariotă de bâlci total - performau, în plin apogeu (printre mici, casete AGFA,VIVA și cocalari cu mers de pinguin) zeii zile: Albatros, Dan Armeanca, Cromatic sau Azur. Era, vai mie, vremea reclamelor la Jelibon sau Tropicana( cu refrenul lor bășit: Jelibon-bon-bon/ gust de fragă/ gust de mure/ gust de fructe de pădure, sau a interogației tembele cu : Ce faci tată? și a răspunsului de lobotomizat: Prepar un suc de portocale...) timpul - vestimentar - al celebrelor sahariene de blugi îmblănite, al cămășilor în carouri, al casetofoanelor cu zgomot de râșniță, Internațional, etc. Chiar jmecherii erau, parcă, traversați de puseuri (mai) romantice, iar versurile, ceva mai puțin pragmatice ( însăși "lirica" peliculei sugrumă levantinismul, punând accent pe iubire: Iubita mea de mai-nainte/ Mereu io te voi ține minte/ Voi plânge și voi regreta/ Că nu mai ești iubita mea...Pam-pam! Sigur, filmul e nelipsit de aspectul "minimalist" - scabia cineaștilor noului val -( cadre mizerabile, enorm de multă promiscuitate, atmosfera deprimantă, genul-ăla-de -film-făcut-cu-trei-lei) însă, peste toate, povestea brută ( și brutală) "impresionează"...

Am fumat mult, enorm, în ultimele zile. Simt tot timpul un fel de spută în gât, tușesc necontenit ca un tuberculos...De când am simțit - acut - amprenta tutunului ( gâfâi la orice efort ca un martalog) mă sperie ( probabil nu suficient de mult încât să mă las) spectrul cancerului la plâmâni. Mă văd, adesea, într-un scenariu auto-proiectiv și cât se poate de morbind, întins pe un pat, muribund, livid, abia răsuflând, privind anemic cum ramurile unui copac lovesc necontenit un geam. E o imagine aparent fără noimă, statică, uscată, dar care ascunde în ea toată drama existenței, faptul simplu, dezarmant de simplu, că timpul trece, că vom sfârși (cel mai probabil ) chinuiți de (vreo) boală, tânjind de acolo, din tenebrele ei, la lucrurile simple, la viață...
În adolescență visam să mor de pneumonie, undeva, într-o mansardă sordidă, învăluit de umbra propriilor manuscrise ilizibile, singur, părăsit de toți, într-o solitudine vecină cu nebunia...mi se părea, nu știu de ce, singura moarte demnă de un "artist"!

Liiceanu, citându-l pe S. Dragomir: " Eram tineri și aveam de unde muri "

Cu cât infinit dispreț îi priveam pe cei care, ajunși la senectute, chinuiți de boală și bătrânețe, îmi mărturiseau că nu le mai place nimic...

M.(alaltăseară) ca un pudel aflat în deficit de atenție, făcând eforturi disperate să se bage-n seamă, să fie remarcat de gagicile care priveau prin el ca printr-o fereastră...Nu devii matur cu adevărat, ca bărbat - în jocul erotic - decât atunci când înțelegi (în câteva secunde, în primul contact vizual, cât mai repede cu putință) câte șanse ai la femeia respectivă...Dacă nu intri din prima acolo, în șablonul ei, în nevoile ei, efortul e dublu, triplu, totul trebuie suplinit printr-o consistență interioară profundă, prin experință, perseverență, muncă...dacă îți lipsesc și astea, faci un joc penibil de măscărici.

Jurnal

2010-09-14T14:27:00.000-07:00

I.imi reproșează - mai mult sau mai puțin voalat - că n-am folosit cutare termen in ințelesul lui exact din DEX și că, drept urmare, nu am proprietatea termenilor. Mă chinui vreo jumatate de oră să-i explic ca numai mințile de ingineri caută în DEX "definitia totală" a unui termen. La sfârșit de tot, aflu că nici măcar definiția din dex n-o cunoștea. Asta e, există unii care - în drumul cunoașterii - pleacă din start cu un avantaj!

Acel pasaj al lui Cărtărescu (?) în care autorul vorbește despre un soi de revelație a neantului, momentul trist, autorevelator, metafizic, când individul devine conștient de zădărnicia și de absurdul lumii, de viața lui îngustă, de precaritatea și efemeritatea tuturor lucrurilor. Nu mai e o percepție difuză, ceva depărtat și abstract, traversat de recurență, ci un sentiment total și definitiv, o entitate plămădită din neliniște și spaimă, din ireversibilă deșertăciune, din non-sens și angoasă, și care, la capătul conștientizării, se instalează în tine dintr-o dată, locuindu-te, în cel mai brutal mod cu putință, pentru totdeauna...Pur și simplu, o mână nevăzută care apucă vidul universului și ți-l îndeasă pe gât...

Îți trebuie puțină imbecilitate ca să te poți bucura de viață. De fapt, ăsta e și secretul fericirii: puțină amnezie, un strop de inconștiență, enorm de multă iluzie... Simplul fapt de a te bucura ( de orice) face întotdeauna un apel imperios la o resursă de idioțenie tonică...vezi, de pildă, bucuria unui suporter, galvanizarea unei gagici care-și primește cadoul, etc.

Jurnal

2010-09-08T14:25:00.000-07:00

Fiecare re-întoarcere acasă ( după o lungă călătorie ) mă face să simt - într-un chip indicibil, aproape cu neputinţă de reprodus - cine sunt şi cât "valorez". E acolo, undeva, o justă măsură pe care numai călătoria - cu ochii deschişi - ţi-o poate livra în deplinătatea (auto)cunoaşterii ei! Lecţia asta, îmi spun, e cu neputinţă de făptuit dacă "plecarea " nu e dublată, cu necesitate, de reversul ei: adică de " re-întoarcere" ! Aşa cum, matematic vorbind, proba operaţiei de împărţire se poate face , în cazul împărţirii exacte, prin înmulţirea câtului cu împărţitorul şi obţinând deîmpărţitul, tot aşa, proba ieşirii nu se poate face, riguros vorbind, decât re-intrând în matca pe care ai părăsit-o. Consistenţa călătoriei se transformă atunci într-o imensă oglindă veneţiană în faţa căreia capeţi privilegiul de a te privi, poate pentru întâia oară, în "splendoarea" propriei nudităţi. În fine, s-ar putea să nu-ţi placă ce vezi - dar dacă eşti un spirit care iubeşte adevărul - însăşi propria hidoşenie se poate salva sfârşind în registrul unei (auto)cunoaşteri care o transcende! Când mă re-întorc acasă, după o lungă călătorie, parca m-aş privi - într-un joc al dedublării- direct în lumina ochilor!

Singura beţie care îmi place, e beţia din vin. Beţia din bere mă face somnolent, adormit, îmi amorţeşte simţurile. Tăria, parcă mi le trezeşte artificial pompându-mi în vene un sânge străin. Doar în beţia dionisiacă a vinului capăt starea contemplativă absolută, o meditaţie calmă de budist detaşat, ceva vecin cu fericirea. Nu degeaba se spune că vinul e băutura zeilor!

Nu cunosc decât o singură formă a " trezirii". Atunci când mă îmbăt din vin ! _ :)

Jurnal

2010-09-06T17:33:00.000-07:00

E plină de tristeţi lumea asta abnormă,vorba poetului, însă nimic nu mi se pare mai trist, mai deprimant, decât o femeie "de-afaceri-sigură-pe-ea". Genul ăla de "tipă office",( neapărat: "blondă şi cu coc") inviolabilă, intens masculinizată, care degajă o siguranţă absolută, care are necontenit raspunsuri la orice şi care nu pare strabatută, niciodată, de umbra vreunei indoieli, de vreo slabiciune anume. Şi nu ma refer la genul ăla de muiere care joacă - periodic- rolul femeii intangibile - ci la cele structurate astfel, la femeile care nu pot fiinţa decât în registrul ăsta hegemonic, manifest...N. consăteanca mamei, ţărancă absolută care a învăţat doar lecţia foamei şi care a dominat toată viaţa o turmă de bărbaţi occidentali, placizi, obedienţi, care a făcut avere pe seama lor, tipul parvenitei prin excelenţă ( ceauşeasca doi ) şi care, acum, îmbătrânind, agonizează într-un delir misticoid pe un munte de bani şi în mijlocul unei bunăstări după care a alergat toată viaţa cu limba scoasă şi care n-o mai satisface! Spectacolul ei deplorabil, amestec de insanitate şi delir, posmogeala ei tot mai adâncă, mi se pare un soi de răzbunare justă a destinului.

Acasă - în sfârşit, acasă - după periplul britanic.Mi-am câştigat liniştea unor luni pe care vreau să le dedic lecturii, meditaţiei şi scrisului.( voluptatea cu care, intrând într-o librărie, nu mă mai interesează cât costă o carte!)

Jurnal

2010-07-23T16:09:00.000-07:00

Ce valoare fabuloasă capătă viaţa privită prin unghiul finitudinii...Orice fleac reverberează, se umple de consistenţa unui miracol lipsit de pedagogie, capătă un sens epifanic şi... atât! O trăire care se mistuie în ea însăşi, care moare acolo, le nesfârşit, fără nimic lugubru, egală cu sine...Azi am privit pe geam cu voluptatea unui sfânt atins de graţia divină. Linia orizontului, cerul simplu ( un albastru oarecare) primele lumini roşii pâlpâind depărtat, sfidând înserarea...îndeajuns cât să ridici din umeri şi să exclami cu o voluptate primară: "pula mea !"

posibil postulat din manualul unui "existenţialist": să trăieşti fiecare gest în consecinţele lui absolute !

În definitiv, dacă moartea nu este altceva decât un nimic etern, golit de orice rudiment de conştiinţă, ceva, care, în fond " te trăieşte" prin netrăirea ei, un somn lipsit de vise, neantul pur, atunci...e bine! De fapt, să fim serioşi: e minunat!

Semăn, din ce în ce mai mult, cu tata. Am căpătat ticurile lui. Bălăngăn la răstimpuri din cap, fac gesturi smucite cu mâna, vieţuiesc un soi de crispare tembelă, am, parcă, râsul lui abrupt...Ieri (în timp ce mă rădeam) mi s-a năzărit că mă privesc adânc, în oglinda de la baie, cu ochii lui spălăciţi, pierduţi şi trişti...sentiment intens - indescriptibil - că sunt locuit de o fantomă...

de prin ziare adunate...

2010-07-02T15:26:00.000-07:00

Articol aparut ieri, in EVZ...

" Ecuaţia modestiei: a refuzat un premiu de un milion de dolari

Matematicianul rus Grigori Perelman a refuzat un premiu în valoare de un milion de dolari, oferit de Clay Mathematics Institute. Motivul: consideră că este "nedrept" faţă de un coleg.

Potrivit agenţiei Interfax, Perelman a anunţat institutul din Cambridge, Massachusetts că refuză premiul deoarece contribuţia sa în rezolvarea conjecturii Poincare nu este mai importantă decât cea a lui Richard Hamilton, un matematician american.

Conjectura lui Poincare este una dintre cele şapte probleme incluse pe lista Millenium Prize. Cei care rezolvă una dintre aceste probleme primesc câte un milion de dolari.
Grigori Perelman (43 de ani) trebuia să primească premiul la 22 iunie, la Paris, pentru rezolvarea conjecturii Poincare. Problema a chinuit minţile matematicienilor din 1904 până în 2002, când Perelman a oferit demonstraţia. Imediat după acest moment, revista Science a scris că Perelman este eroul celei mai importante descoperiri matematice din istorie.

Trăieşte cu mama, în sărăcie

În 2006, pentru aceeaşi realizare, Perelman trebuia să fie distins cu Premiul Fields. Însă, ca şi acum, rusul a refuzat premiul, cea mai înaltă distincţie în lumea matematicii.

În ciuda faimei dobândite, Grigori Perelman nu vrea să părăsească apartamentul din Sankt Petersburg în care locuieşte alături de mama sa. Perelman a refuzat oferte din partea celor mai mari universităţi americane. Pentru a avea suficient timp pentru cercetarea matematică, Perelman a ales să nu aibă o slujbă. Vecinii săi spun că matematicianul duce un trai liniştit şi sărăcăcios."
(EVZ,2 IULIE 2010, Dan Arsenie)

Jurnal ( 8)

2010-07-01T16:18:00.000-07:00

S-a stins bunicul Călin. A murit în somn, în patul de acasă, lângă mamaie, la 97 de ani. Ultima imagine ( acum 2 ani) el şi cu bunica, înveliţi ca într-un cocon în plapuma din odaie, mici şi scofâlciţi ( două jucării stricate, vorba lui Minulescu)privindu-mă - fără să mă vadă - ca nişte copii orbi şi bolnavi de progerie. Când am intrat în bucătăria friguroasă ca o criptă, au început amândoi să scâncească pe sub aşternuturi, un bâzâit stins şi prelung, ca de litanie...Amintirea ( încă vie) de la 6 ani, când, după crizele mele de dor, m-a adus acasă de la ţară. Despărţirea de părinţi ( mai ales de mama) şi de prietenii de la bloc, mă devastase. Parcă îl văd ajuns în faţa blocului, păşind cu mersul lui legănat, cu pantalonii lui ţărăneşti de vară, bej, lungi şi creţi, semănând cu nişte iţari, cu galoşii într-o mână ( mama îmi povestea că, odată, într-o vizită, şi-a scos pantofii în plin centru, păşind desculţ pe asfaltul fierbinte, fără să-i pese " de ce zice lumea" şi că ea, roşie ca racul, a luat-o înainte, " ca nu cumva să creadă lumea că e cu ţăranul ăsta diliu care umblă desculţ.")
Altă amintire: mâna lui arsă de soare, neverosimilă, cu degete butucănoase şi unghii enorme (mâna lui de ţăran dunărean tăbăcită în munca câmpului) tâind cu lentoare felia de pepene...şi vorba molcomă, veşnic ironică...şi pălăria lui de fetru pe care- când şi-o atârna în cuier - îmi plăcea s-o iau, să mi-o îndes golăneşte pe cap...să mă joc de-a " caoboii" şi-apoi, ca la capătul unui ritual, s-o miros cu voluptate, îndelung...
Pălăria lu tataie mirosea a pâslă, a coceni de porumb, a peşte, a viţă de vie, şi-a moarte...

note, însemnări, meditaţii

2010-07-01T15:00:00.000-07:00

Câtă dreptate are Rogozanu ( talibanul nostru cultural) într-un nr. din Dilema - încă ne-veche - ( nr. 545 ) a cărei temă era Teribilismul!
Transcriu, pe sărite, câteva paragrafe:
" La noi spiritul adolescentin, insurgenţa culturală, fronda, s-au manifestat şi se manifestă la terase, în cenacluri, întruniri, şedinţe, holurile instituţiilor etc. Totdeauna oral. Niciodată în scris: când e vorba de text, toată lumea amuţeşte, se "maturizează" subit. Avem prea puţini "nebuni", prea puţine personalităţi dispuse să rişte totul de dragul unui capriciu, de dragul unei opinii îndrăzneţe. Daţi-mi un exemplu de teribilist român, scriitor important! Nu veţi găsi mare lucru - nişte avangardişti, poate, care şi-au "vândut" teribilismul până la urmă în ţări străine, pentru că pe meleagurile noastre nimeni nu i-a luat în serios decât prea târziu..."
Apoi îl aminteşte pe Eugen Ionescu " singurul teribilist istoric pe care îl avem", iar mai departe, ţese câteva motive care inhibă teribilismul cultural. Transcriu, din nou, câteva:
1. Una ar fi prezenţa unui năucitor spirit de turmă. ( blestem mioritic? n.a.)dominant în cultura română. Sriitorii noştri nu pot acţiona individual.
Calculul lui Ionescu ( pe cine să mai atac ca să-mi pentru un capital de imagine) devine: " pe cine să mai atac ca să-mi consolidez poziţia în propriul grup!"
2. Coagularea unor grupuri mult prea dense în jurul revistelor. Unde să mai dai un text, o opinie ceva mai curajoasă, fără să fii, independent de valoarea demonstraţiei, imediat înregimentat, automat inclus în ceva numit " gaşca lui cutare"!
3. Blestemul cenaclului. (...) Într-un cenaclu se exersează teribilismul cu plasă. E un spaţiu securizant, totul se desfăşoară sub privirea îngăduitoare a mentorului"
4. Gerontocraţia ( aici vb. despre hegemonia vârfurilor culturale care deţin controlul şi care nu se coboară, cu " teribilisme", la un aşa nivel.
5. Limbajul bătrânicios, academic, din presa culturală. Şablonul care trebuie întrunit pentru a deveni "publicabil"
Toată lumea culturală, la noi, se ia prea în serios. O penibilă seriozitate domină fiecare rând cultural. O cronică negativă, dezinhibată, înseamnă un adevărat război sau adânci suferinţe."
Rogozanu are, evident, dreptate. Articolul pune degetul pe rană şi apasă acolo, necruţător. Dealtminteri, El şi cu Alina Mungiu Pippidi au jucat întodeauna rolul unor afgani bărboşi şi barbari - prin definiţie - în presa noastră culturală. Amândoi au scris, în numele acestui teribilism pseudo-asumat, rânduri odioase. Cred, totuşi, că prezenţa unor voci antisistem ( uneori, doar de dragul de a fi antisistem) ajută mai mult decât dăunează...Dovada e însăşi art. din Dilema.

Air a Danser

2010-07-01T05:02:00.000-07:00

Jurnal (7)

2010-06-01T18:44:00.000-07:00

Îmi place mult, teribil de mult, jurământul ăsta haiducesc: " Între noi să nu încapă trădarea !"
Cu alte cuvinte, să-l ţii pe celălalt atât de "strâns", atât de aproape,într-o îmbrățișare atât de profundă, încât, trădarea - veşnic silfidă, subţire, eterică, sinuoasă - să nu poată pătrunde.

Jurnal (6)

2010-04-22T09:54:00.000-07:00

Interioritatea se construieşte săpând adânc, ca într-un puţ, în propriul nostru sol.
Efortul nu aduce, nici pe departe, " răspunsul". Aduce, însă, ceva care seamănă (întrucâtva) cu un soi de răspuns: propriul ecou. Şi nu e de neglijat dacă ne gândim, sincer, că orice zgomot e de preferat unui strigăt în pereţi de pâslă.

B. Croce: " Dacă literatura este expresie, iar literatura este alcătuită din cuvinte, atunci şi limbajul este un fenomen estetic"

Dacă umbli la exterioritatea lui Don Quijote, dacă îi răpeşti, adică, mârţoaga şi pe Snacho Panza, nu mai rămâne nimic...

confesiuni de la capătul zilei (3)

2010-04-22T07:57:00.000-07:00

Psihanaliza fixează în nefericirea copilăriei toate premisele nevrozelor şi psihozelor de mai târziu. Există, însă, şi un revers: a plăti, peste timp, tributul unei copilării fericite.Pentru că am avut o copilărie, eminamente, fericită, plătesc, de la un timp, cu vârf şi îndesat, tributul ieşirii din paradis. Vorba lu Norman ( şmenarul) " bă, să moară familia mea, oricum a-i da-o, tot nu e bine"!

Nebunia, ca ultimă formă de curtoazie adusă absurdului existenţial: o minte care nu se rătăceşte în această lume abnormă, absurdă, ticsită de contradicţii, este o minte nenaturală. Există, oare?, ceva mai trist pe lume decât faptul de a sfârşi perfect lucid?...nebunia este o formă a mântuirii...
ps ( offtopic) ...ah, ce-mi place să scriu beat -: )
(să nu uit că marii romancieri aşa şi-au scris capodoperele...beţi mangă

Jurnal (5)

2010-04-18T04:04:00.000-07:00

...flotabilitatea adevărului !

Adevăruri care se vor "imersive", ascunse, scufundate, şi care, în ciuda eforturilor unora de a le îneca, sfârşesc prin a ieşi la suprafaţă plutind ca nişte cadavre.

Cel ce se desconsideră pe sine, îi desconsideră şi pe ceilalţi.

...prefer mizericordiei ( adică virtuţii iertării), uitarea desăvârşită.

Jurnal (4)

2010-04-15T16:33:00.000-07:00

Există un termen fix, prestabilit şi implacabil, când spectrul singurătăţii - acea singurătate abisală, oarbă, uscată şi fără speranţă - îşi pune amprenta, definitiv, în toată completitudinea ei, asupra noastră: când ne mor părinţii. Abia atunci rămânem, cu adevărat, singuri!

La ce folos setea de adevăr când cea mai bună terapie e să ne minţim cu înverşunare, până la capăt?

Jurnal (3)

2010-04-04T18:38:00.000-07:00

Forţa vitală care ne ţine în viaţă: Nu e nici credinţa, nici iubirea ! E ...inconştienţa! Sau ceva care seamănă cu ea. Un amestec de uitare şi indolenţă, de iresponsabilitate şi abandon, de amnezie şi nepăsare...Păşim în fiecare zi pe o gheaţă subţire ca aţa, vieţuind un soi de optimism oligofren, reduşi (aproape) la o consistenţă de metazoare...

Văzut Burn after Reading ( Cohen). Savuros, savuros...( de proiectat cuiva care te întreabă: ce înseamnă viaţa? " Uite, asta! " Brad Pitt şi George Clooney: pure delight!
Până la urmă doar Linda Litzke " câştigă" . Nimic deosebit! În fond, e singura care " ştie ce vrea"!
Descoperire paleontologică, chipurile, de excepţie: s-a descoperit veriga lipsă dintre astralopitec şi homo sapiens: homo habilis ! Et Voila!

Romania mea !

2010-04-03T14:37:00.000-07:00

Jurnal (2)

2010-03-31T15:13:00.000-07:00

Dragul meu Pavese: " Incetezi de-a mai fi tânăr când înţelegi că, pentru a-ţi împărtăşi o durere, trebuie să cauţi timpul potrivit ( Meseria de a trăi, pag.48)
...şi tot el: " Trăiesc acum ca personajele cele mai demne de dispreţ care mă indignaseră din cale afară în tinereţe" ( idem, pag. 83)

note de Jurnal (1)

2010-03-31T09:31:00.000-07:00

M-am născut în aceeaşi zi cu Nichita Stănescu. De bună seamă, o întâmplare! Deloc întâmplătoare e tendinţa noastră ( a fiecăruia) de a-şi construi, pedant, cu infinită migală, o mitologie personală şi "pozitivă" aproape din orice:În adolescenţă, bunăoară, îmi spuneam că dacă el a fost POETUL, eu voi fi, de bună seamă, PROZATORUL:credeam - după vechea tradiţie antică - că astrele vorbesc, că există undeva, cumva, acolo, în mişcarea planetelor, în vidul universului, o complicitate tainică şi metafizică, ţesută de providenţă înadins pentru mine. Vine insă o vreme când înţelegem striviţi de tristeţe că viaţa noastră e în mare parte butaforie, fantasmă, iluzie.
Azi am trăit poate prima dată cu o emoţie privată de obiect. Emoţia de a trăi pur şi simplu, de a fi viu. Tot azi citit din întâmplare în Jurnalul de idei a lui Noica (traversez feelinguri păltinişiene ) Viaţa adevărată începe după 60 de ani.Imediat m-am gândit la fraza lui Houellebecq: Aşa e, problema e că se termină la 50. Diseară mă imbăt cumplit! De bucurie ?De tristeţe?

confesiuni de la capătul zilei (2)

2010-03-28T17:03:00.000-07:00

Serile de Duminică au în ele ceva moale şi cleios...

note, însemnări, meditaţii ( 4 )

2010-03-28T16:21:00.000-07:00

Eminenţele cenuşii ale erosului: Casanova şi Don Juan. Ambii par înrudiţi, conectaţi la aceeaşi idee edulcorantă a "aventurii" perpetue. Casanova ( cel puţin în determinările sale) e transcendent: când cunoaşte o nouă femeie, devine euforic şi visează la iubirea ideală.În memorii şi-a exprimat de nenumărate ori dorinţa domestică, simplă, de a se aşeza, de a se căsători. Don Juan, în schimb, îşi fixează compartamentul pe imanenţă: aici şi acum! Noica credea că filosofia trebuie gândită în termeni donjuaneşti: " esenţialul - spune el în Jurnalul filozofic - e să cucereşti. Nu să accepţi, nu să ştii." Foarte bine.Problema e că mulţi filosofi ( mai toţi)îşi încep periplu cunoaşterii ca nişte Don Juani şi sfârşesc în registrul lui Casanova: după ce au cucerit ceva nu se (mai) gândesc decât cum să se însoare. Cu propriile idei, evident!

http://soirs.wordpress.com/, mon frere

2010-03-24T14:52:00.000-07:00

Bucuria ( fără seamăn) de a descoperi un autor valoros, de a citi o pagină bine scrisă, adâncă, plină de conţinut...soirs este răzbunarea întrupată a invectivelor ( vezi CTP-ul, "pleiada" anti-internaută, Pleşu-chiar) care fac din blogări mandatarii prostiei, a lipsei de substanţă, a flecărelii ieftine şi umorale...Toate notele scrise de el sunt mici bijuterii, exerciţii de hermeneutică de cea mai bună calitate. Un soi de Camus (balcanic) altoit cu Houellebecq. Există - de-a lungul însemnărilor sale - rânduri, pasaje, care trec dincolo de literatură, care transbordează facilul exerciţiu intelectual într-o zonă profundă, autentică, care atinge, eminamente, viaţa (iluzia nemărturisită a oricărei metafizici!) N-am reuşit să găsesc (în toată presa culturală) o referire la blogul lui, semn că n-avem (critic vorbind ) organul ( flerul) valorii...

note, însemnări, meditaţii ( III )

2010-03-19T18:58:00.001-07:00

Îmi place mult definiţia asta a norocului pe care o dă Aristotel: " Norocul este întâlnirea fericită" Chiar aşa!

note, însemnări, meditaţii ( I I )

2010-03-19T17:51:00.000-07:00

Arta de a trăi văzută ca mimesis-ul lui Aristotel, adică ca reprezentare. Kant este cel dintâi care resemnifică înţelesul "artei", aducând-o la o realitate nouă, dincolo de tălmăcirea imediată: arta ca înfăţişare a frumosului. Pentru Kant, arta e mai mult decât "frumosul", decât oglindirea ei: înseamnă reflexie, meditaţie, sinteză! Şi mai înseamnă ceva: Gust! A ştii să trăieşti, adică a accede la acea esenţă a vieţii, înseamnă - înainte de toate - să ai gust! Căci a avea gust presupune o minte ( şi un spirit) capabil(e) să elucideze sensul acestei valori particulare care este " frumosul"!

note, însemnări, meditaţii ( I )

2010-03-08T16:16:00.000-08:00

...Secolul XIX, văzut ca un soi de ofensivă a " ideologiilor revitalizatoare", private însă de sensul religios... Grupurile clericale n-au ştiut ce să opună consumismului, sexismului, sportului, turismului, culturii violenţei, culturii de masă...Desacralizarea care însoţeşte aceste "ideologii revitalizatoare" vine, invariabil, cu surogate de sens, oferind oricărui nonsens şansa de a se vinde drept cale a salvării.( vezi voga misticismelor cu iz oriental: feng shui, yoga, etc)
Trebuie să fii de-a dreptul imbecil să nu indentifici în omul postmodern foamea lui pantagruelică, de noimă, de sens, de certitudini...O foame inconştientă, acută, care îşi trăieşte posesorul.
"Ce ştiu despre viaţă omul fricii, omul puterii, omul securităţii, omul salariului, omul grijii, omul istoriei? Dacă ar fi să socotim din ce se constituie viaţa noastră, rezultatele ar include multe omisiuni şi puţine reuşite, multe vise înăbuşite şi ridicol de puţin prezent. Aici şi acum, viaţa înseamnă a nu fi - încă - mort. A învăţa din nou să trăieşti implică o muncă de reamintire, însă una care nu produce doar basme. Cea mai intimă amintire nu duce la o poveste, ci la o sursă de putere. A o atinge înseamnă a experimenta un curent extatic. Această amintire nu se varsă într-un trecut, ci într-un tumultos ACUM!" (Sloterdijk)

ALMA

2010-03-08T14:30:00.000-08:00

Alma from Rodrigo Blaas on Vimeo.

confesiuni de la capătul zilei

2010-03-02T18:36:00.000-08:00

Pentru că - uneori - ( din fericire, foarte rar) simt nevoia viscerală să fac ceva iremediabil împotriva mea, am coborât la bodega din colţ şi mi-am luat o sticlă de ROMULUS şi-un pachet de Zorro. N-am băut şi n-am fumat în toată viaţa mea de vicios patentat şi patetic, ceva mai scârbos decât zeama asta răsuflată şi decât iarba asta inecăcăcioasă! Băutura, alcolizată leşinat, are gust de oţet clocit, de borş,de varză acră, absolut oribilă. O-RI-BI-LĂ! După fiecare înghiţitură, imi venea să borăsc, de parcă aş fi băut un cocktail de urină amestecată cu spirt, cu ţuică din pufoiacă şi electrozi în care torni, pe rând: un strop de alcool metilic, puţin aracet, puţin borhot! Ţigările Zorro, care ard ca nişte coceni, au gust - realmente - de căcat!FĂRĂ EUFEMISME! N-am mâncat nicodată căcat ( decât, metaforic vorbind, când îmi bârfesc prietenii, lol tinere) însă aşa îmi "închipui" gustul excrementelor. Rupt din aroma Zorro!
M-am încăpăţânat să beau toată sticla. Evident, nu m-am îmbătat! m-am ales doar cu o ameţeală de gravidă şi cu o durere stranie de ochi. Sper să nu mă transform în vreun mutant! Dacă vreodată simţiţi nevoia masochist-fransciscană de a vă autopedepsi, vă dau reţeta: o sticlă de ROMULUS ( o exista şi REMUS?)şi un pachet de mahoarce, Zorro!Nu importă că nu sunteţi băutori sau fumători atâta timp cât vreţi adrenalină!
Nu există stare mai tembelă, disconfort mai pregnant, sentiment interior mai idiot! E combinaţia ideală ca absolut toate organele, toate, să vă doară la unison, genul ăla de durere mai mult latentă, vecină cu leşinul!
Pe urmă e mişto să te duci la gagică şi s-o săruţi pe gură ca să vadă ( să simtă) cum miroase o hazna, adică un bărbat adevărat, un barbar candriu şi fără morală. Că, s-o spunem pe şleau,de intelectuali rafinaţi şi sclifosiţi, sunt sătule! Toată viaţa mi-am dorit să mă pot îmbăta ( să uit de mine) coborând în abjecţie, să le urlu femeilor de pe stradă ( cum le urla "piticul", beţivul zugrav al copilărie mele care stătea în 43 ) damelor de pe stradă, cu vocea lui mocirloasă de înjunghiat: " ieşti curvă, fă? fufute-n gură!" Cel mai adesea venea câte-un soţ responsabil şi-l bătea de-i suna apa în cap sau îl lua miliţia cu circ ( ne strângeam toată strada)
Poate am să vă povestesc cândva, despre el!
hic! Vă îmbrăţişez! - : )))))))))

Odioasa bătrâneţe !

2010-03-02T14:58:00.000-08:00

Nimic nu mă sperie mai tare, pe lume, aşa cum mă sperie spectrul bătrâneţii. Nici măcar moartea, inconturnabilul the end (vorba poetului: my only friend) pe care o văd, adesea, aşa cum o vede orice nihilist autentic: adică un nimic-etern, infinit, monoton, un neant, un întuneric veşnic, lipsit de conştiinţă şi pe care-l umpli, la nesfârşit, cu propria-ţi umbră. În adolescenţă, îmi plăcea teribil să frecventez cu fervoare, bătrânii. Vieţuiam, cum s-ar spune, un crochiu de gerontofilie spirituală, căci aceste exemplare ale anatomiei umane aflate în amurg mi se păreau - cu pielea lor zbârcită, cu oasele lor împuţinate, diformi, coxalgici, turtiţi de timp, aproape putrezi - mesagerii unei înţelepciuni tainice, depozitarii unui adevăr abscons şi fundamental după care tânjeam în neştire. Developate prin filtrul amintirilor, chipurile acestor bătrâni devin acum, nu ştiu de ce, hidoase, spectrale, portete saburale, stinse, morbide, de mumii, desene groteşti şi strâmbe, rupte parcă din Goya. Bătrâneţea cu decreptitudinea ei ramolită are ceva odios şi sinistru! Cât de tembelă mi se pare sintagma cu alură de placebo care spune că poţi îmbătrâni frumos! Haida-de! Nu cunosc impostură mai mare, minciună mai atroce decât acest refren schizoid şi dizarmonic al (auto)amăgirii. Există, oare, ceva mai indecent, mai ridicol, decât un bătrân jucând rolul elegiac al poetului tânăr, îndrăgostit şi "naiv", al tânărului care face jogging, al tânărului cu cercel în ureche, al tânărului în general? Mi-am amintit ( scriind cu "revoltă" acest text) de bătrânii avari din Moliere, acei hodorogi schimosiţi de ură şi invidie, de bătrânii saltimbanci ai lui Cehov, de baba posmogită a lui Raskolnikov, de martalogii libidinoşi din Balzac...! Ah, simfonia senectuţii acre! Alzeihmer, osteoporoză, artrită, senilitate degenerescentă, piele descuamată, mirosul de urină al octogenarilor, carnea care se descompune, atrofiată...Nu oricine, vorba lui Cioran, are norocul să moară tânăr! Jos bătrâneţea! Refuz să fiu victima acestui proces de descompunere care ucide tot ce înseamnă curaj, inconştienţă, vitalitate. Tinereţea este cea care învinge, motiv pentru care mă grăbesc ( vorba vine: de fapt îmi târăsc băşinile) să ascult Alphaville cu Forever Young! - : )))
ps: şi aceste vers, rupt dintr-un poem abstrus:
cu obrazul scofâlcit
mai visez
iar
la iubit...
ha!

Nicolae Breban: regele bufon al literaturii

2010-02-28T16:26:00.000-08:00

Încă din adolescenţă m-a fascinat figura flamboiantă a lui Breban. L-am "socotit" aşa cum, de fapt, s-a socotit de unul singur: un "romancier trivial", camionagiul al literaturii, calofil, suferind de toate nevrozele posibile, narcisit,contradictoriu, dezlînat,sibilinic, divagant, amestec de prozaic şi genialitate, bigot livresc şi egolatru.Tot scrisul lui ( l-am citit mai cu seamă în Contemporanul) mi se pare un carusel posedat care-şi învârte cititorul până la delir, ameţeală şi vomă. Ţin minte un filmuleţ realizat pe la sfârşitul anilor 60 ( anii lui de glorie literară - primise premiul USR, se bucura de notorietate, era citit, primit - cumva - în camarila nomenclaturistă, fiind, printre altele, unul dintre cei mai tineri redactori-şefi de la România Literară,etc.) difuzat pe TVR imediat după revoluţie: m-a sedus iremediabil figura lui de Don Juan prometeic îndesat într-un costum de stofă, umplându-l cu o masculinitate debordantă şi perorând de acolo, de la detenta siluetei lui impunătoare, virile şi iradiantă, ceva despre cultura franceză ( despre Balzac, Proust şi Zola)într-o verbozitate care te hipnotiza. Lopătând pe net, am dat peste un interviu apărut în România Literară (nr. 2 - 2007) în care Dora Pavel îl chestionează asupra iubirii. Răspunsurile acestui Marlon Brando mioritic ( apropo: într-o comparaţie "valahă", simplificatoare îl văd ca un fel de Adrian Păunescu altoit cu Dan Puric) sunt de o savoare inimaginabilă, amestec de megalomanie ( enorma, incomensurabila forţă a megalomaniei!) erudiţie, misoginism deşănţat şi sinceritate organică. Rogozanu ( "cititorul-navetist")i-a luat şi el un interviu excelent acu vreo lună, publicat pe site-ul realităţii, pe vremea când îşi depusese, " de nervi", candidatura pentru Uniune. Breban a făcut luna trecută, pe 1 februarie, 76 de ani. Îi urez, in extremis, acestui personaj al propriei opere, sclipitor, emfatic,inclasabil, bufon şi rege, deopotrivă, ani mulţi şi la fel de rodnici!

ioan luchian mihalea

2009-04-11T09:13:00.000-07:00

do you smell the 80's ? ..ipocritule ...-;)))

scurt excurs despre lege şi legiuitor

2009-04-06T10:48:00.000-07:00

Ţara mea e ca o flower-power! Unde ţara reprezintă subiectul iar flower şi mai ales POWER reprezintă predicatul unei justiţii sforăitoare. Sunt atât de sictirit de excesul mediatizării cazului Beheeecali încât îmi vine, spontan, să fac vamana.( tehnică yogină prin care îţi auto-provoci vulpea)
Dincolo de fondul problemelor întreb şi io, retoric: la ce bun atâţia mascaţi (delabraţi) prin curtea, casa, drumul şi sala de judecată?
Ostentativitatea inutilă a trupelor de intervenţie ( şi nu numai în cazul lui nea jiji-pac-pac) e proverbială. Fapt care m-a dus cu gândul la specia aparte pe care o reprezintă...şi pe care am numit-o pitecantropus decoratus.
pitecantropus decoratus: specie de hominid mascat care creşte pe lângă casa organelor legiuitoare, plătit din banul public pentru ( mai ) nimic. Eviscerat de creier, pitecantropus decoratus, este folosit de alţi neanderthalieni pentru a intimida alţi hominizi şi a sprijini ( chipurile) punerea în aplicare a legilor. (Care sunt prost croite, evident )Cel mai adesea intervenţiile lui sunt inutile, de prisos, penibile şi prost plasate. Pitecantropus decoratus umblă în turmă şi este întâlnit în savana descinderilor jenante, unde forţa lor este corvîrşitoare, inclusiv în ridicolul ei.
Revenind la nea Jiji, tot un soi de pitecantropus însă din ordinul oierus retardus incultus, am de spus următoarele ( că tot e pret-a-porte-ul mediatic pt primăvarăvară)
Legea se aplică, aşa cum o spune constituţia, în LITERA şi SPIRITUL ei...
Se-aude domnilor procurori şi judecători?
În Litera ei, ce a făcut nea Jiji, e condamnabil
În SPIRITUL ei, nu e...
Râdem, glumim, dar actul justiţiei ( cu tot alaiul ei apolinic, raţional, structurat, impersonal) nu se poate face bine dacă cei care o pun în practică sunt lipsiţi de talent...A fi procuror ( judecător) e o meserie, o îndeletnicire, în care dacă nu ai talent, prestezi stângaci sau de-a dreptul lamentabil.
Pleşu are undeva o observaţie magistrală: " toţi avem oazele noastre de prostie, justificabile şi - în definitiv - fireşti. Problema e atunci când oaza noastră de prostie coincide cu meseria pe care o practicăm."
Aşa se face că, în proporţie covârşitoare, justiţia de la noi ( ca să citez din clasici) e populată cu (ne)meseriaşi care şi-au dat întâlnire în deontologia lor, cu propria idioţenie...
Demonstraţie: Beheeecali e arestat că nu respectă legea, după ce a pedepsit nişte infractori care nu au respectat legea. Scurt, vina lui e că a substituit o lege obiectivă cu o lege proprie, chestie ilegală. Bun. Partea funny e că în vreme ce nea Jiji e în pârnaie,pentru nerespectarea legii, primii infractori ( care nu au respectat legea însuşindu-şi un bun care nu era al lor) sunt liberi.Na poftim lege şi justiţie, nene Iancule...

Nuţu Cămătaru către un martor incomod: "Te voi bate în cuie ca pe Iisus"

2009-02-06T15:38:00.000-08:00

Ştirea cu titlu de mai sus a apărut în Coditianul din 7 Februarie şi reprezintă, conform publicaţiei, una dintre ameninţările lălăite de interlop la adresa celor care au depus mărturie împotriva lui la proces. Dosarul cămătarilor a ţinut acu vreo 2 ani, dacă vă mai aduceţi aminte, titlurile tuturor ziarelor centrale. Televiziunile şi-au ridicat şi ele audienţa bombardându-ne la fiecare sfert de ceas cu amănunte despre evoluţia procesului. S-au vehiculat presupuse nume de politicieni care ar fi avut legătură cu clanul, după care, în buna tradiţie a mediei româneşti ( şi a instituţiilor) totul s-a spart ca un balon de săpun. Tribunalul Ialomiţa va decide, pe 11 februarie, dacă Nuţu Cămătaru va fi pus în libertate, după ce procurorii au făcut recurs împotriva sentinţei Judecătoriei Slobozia care a decis că interlopul poate fi eliberat condiţionat. Două chestii m-au amuzat teribil în toată povestea asta relatată de Cotidianul. Una ţine de inventivitatea argotică a clăpăugilor mafioţi: felul în care, pentru a fi mai persuasivi, îşi aleg ameninţările: am selectat câteva mostre, absolut savuroase: astfel, martorele sunt avertizate că "o să vă bat ca pe bărbaţi şi o să vă închid gura la toate", "pot să-ţi bag două cuţite în spate şi să-ţi tai beregata aici în sală". Mai departe avem de-aface cu insinuări colective, de genul : "Şi familia ta are să fie mâncare la peşti pe Cornetu"
la categoria mama mea mă sprijină, cămătarii punctează cu ameninţările mamei care sunt formulate în felul următor: "ştii că mi-am omorât bărbatul pentru copiii mei şi aşa sunt bătrână nu mai am ce pierde, îţi bag un cuţit în spate sifonule. Mi-ai băgat copiii la puşcărie". Tot la categoria (uni)nominalul desfiinţat avem:
"Fraiere, dacă mârâi ceva de mine te distrug şi pe tine şi pe copiii tăi" sau "dacă nu îmi ţin gura mă va găsi lumea şi familia aruncată la cimitirul Mărcuţa"
Ce-a de-a doua chestie extrem de funny, o reprezintă carcaterizarea instituţiei, caracterizare prin care Nuţu Cămătarul a obţinut eliberarea condiţionată. Evident, nota din 2005 pe temeiul căreia s-a obţinut eliberarea va fi preluată de către avocaţi şi la înfăţişarea din 11 ale lunii:
"„ Inculpatul a fost disciplinat şi stăruitor în muncă, a fost receptiv la acţiunile cu caracter cultural educativ şi a dat dovezi temeinice de îndreptare”
În ce fel de muncă o fi fost stăruitor, în pârnaie, mi-e greu să spun: probabil o fi ieşit la săpat şanţuri şi-a dat bine cu târnăcopul, ceea ce, nu e de colea. Faza cu receptivitatea la acţiunile cu caracter cultural-educativ, m-au dat însă pe spate. O fi ţinut omu, mai ştii, tuturor la şmenarilor, prăduitorilor şi proxeneţilor vreun curs despre Heidegger, o fi făcut vreo prelegere despre Grecia Antică, o fi ţinut vreo dizertaţie despre postmodernism...Dumnezeu ştie. Poate ne spun ăştia pe 11 Februarie, când , de bună seamă, politicienii mânjiţi, vor avea iar în libertate unul dintre disciplinatorii lor de bază.
ps: Oricum, ameninţarea care ţine head-ul acestui topic cu : "Te voi bate în cuie ca pe Iisus" intră direct la categoria, iartă-i doamne pe cămătari, că nu ştiu ce bat.

mosteniri paternale

2009-01-28T17:21:00.000-08:00

Bunicul din partea tatei a murit la 98 de ani intr-un satuc uitat de lume din munţii Buzăului. S-a stins în somn, murind - cum spune o vorbă -" de bătrâneţe". Suferea de Alzheimer şi ultimii ani şi i-a petrecut într-un soi de somnolenţă amnezică, tipică bolii, punctată totuşi de neverosimile accese de luciditate. Nu putea uita scenele din război.Erau cele mai adânci şi mai intens iterate "amintiri". Prinsese amândouă războaiele dar luptase numai în cel de-al doilea, întâi ca aprovizioner, apoi ca combatant. Îl auzeai brusc începând să povestească, bolborosind nume de locotenenţi, de soldaţi, scene cazone,scene de război, cum clănţăneau mitralierele, cum - odată - a fugit printr-o pădure cu ruşii după el. Povestite, secvenţele n-aveau nici o logică, erau lungi monologuri pe care şi le repovestea sieşi,la început monoton,cu o voce egală, galvanizându-se treptat, pe măsură ce povestea înainta. Cu excepţia scenelor de război, boala îi ştersese şi cele mai intime amintiri. Pe tata - care îl vizita adesea- îl intreba brusc: da tu cine eşti? Şi tata îi răspundea : " Sunt io, tăticu: Răducu" Şi pentru că răspunsul se lovea de aceiaşi ochi orbi, tata adăuga: "Fiul matale.." La care Bunicu făcea " Aaaa..." fără să-şi amintească, de fapt, nimic. Peste alte câteva minute îl întreba din nou: Da tu cine eşti?". Uneori pleca brusc " la poartă" sau către o mirişte târând după el un toiag şi un fluier, dispărând ca un spectru, cu trupul lui sfrijit, în gura bărboasă a pădurii, căutând locuri enigmatice, numai de el ştiute. Îl auzeai rupând de acolo liniştea pădurii cu câte-o doină a cărei acorduri hipnotice te urmăreau multă vreme. Bunicul a avut toată viaţa pasiunea asta pastorală şi în odaia lui ( fabuloasa lui odaie, cu pereţi de bălegar şi scaune joase din lemn negru ca tăciunele ) am văzut cea mai frumoasă colecţie de fluiere din viaţa mea : un eventai de instrumente de suflat, cavale, naiuri, fluiere, toate lăcuite şi pirogravate. Cântase la radio prin 50 şi ceva şi un ziar central publicase ştirea. O ţinea decupată ca pe-un trofeu întrun soi de portvizit. Pe perete, prinse într-o carpetă ţărănească, avea înfipte un mănunchi de decoraţii care mi-au fascinat copilăria. Alături de ele, o poză în uniformă din care arbora o mină sobră: un chip de teuton cu trăsături dure, cu o mustaţă stufoasă ca a lui Nietzsche, roşie şi zbârlită...Şi bunicu şi tata - căci aici vroiam să ajung - şi-au făcut - până să moară - singuri, coşciugele. Singura moştenire sănătoasă, pe care io - care nu ştiu să bat un cui - va trebui să învăţ s-o duc mai departe.

o însemnare

2009-01-15T18:30:00.000-08:00

Azi, răsfoind un caiet cu însemnări mai vechi ( sunt prototipul eternului "pseudoscriitoraş" care se chinuie încă din adolescenţă să ţină cu regularitate un jurnal) dau peste următoarea notă datată 12 ianuarie 1998 :
" Geniala replică pe care i-o dă Romy Schneider lui Alain Delon în 1968 pe când celebrul actor francez încerca să reia o relaţie întreruptă subit în urmă cu zece ani: "dragul meu, nimic nu e mai rece decât o iubire moartă"

Avem o presă şi doi sinucigaşi: cum procedăm?

2009-01-14T06:28:00.000-08:00

Multe cotidiene ( sau după alţi "zafii", vezi dexul din 84,"cotidiane") şi-au umplut prima pagină (clompăind din pixurile lor şleapăte) cu tragedia celor doi soţi care s-au sinucis aruncându-se de la etajul unui imobil. Titlurile merg de la mixaje poetico-realiste de genul " Simfonia iubirii, curmată pe asfalt" (Adevărul) până la fondante diabetice desprinse din Tristan şi Isolda de genul S-au aruncat îmbrăţişaţi de la etajul 6 ( Cancan) O brumă de bun simţ în obrajii lor tabloidizaţi se pare că au cei de la Click care aruncă interogativ titlu: Dublă sinucidere? Sau aruncat de la etajul 6. Gardianul ( să trăiţi) o dă şi el enigmatic cu Sinucidere misterioasă , în timp ce lobotomizaţii de la EVZ trăiesc reminiscenţe antice titrând mai sec decât o frază din Marius Tucă: tragedie teribilă la Braşov. Libertatea (această Ava Devine a presei scrise) are un titlu de k(k)1 redactat parcă de Tolea după o ceartă cu Ciumac: S-au zdrobit de caldarâm ! Şi tot aşa...Zi de zi, suntem bombardaţi cu o cantitate covîrşitoare de ştiri care pendulează între indiferenţa-senzaţională şi senzaţionalismul -neimportant. Moartea celor doi este traficată valutist, iar presa ţese pe canavaua ei - ca un păianjen subnutrit - fie criza economică, fie ordonanţele lui Boc, fie bezna geloziei, fie iraţionalul. Unor blogari (carora le poti masura prostia desantata) prin cinismul cu care "ironizeaza" drama unor oameni, nu vreau sa le spun decat atat: sugeti pula, ma. Singurul lucru palpabil rămâne salariul gazetarului-generic, care, azvîrlind în lume tragedia "celuilalt", simte că şi-a făcut datoria, că-şi merită banii şi că e "valoros". Refrenul lui cinic e următorul: drama aproapelui, e fericirea mea deontologică. "Ziaristule" care intrii in tagma asta de hominizi cu pix, fa un efort si pupa-ma tandru in cur! Aproape toate gazetele care se ocupă de tragedia celor doi nu se mulţumesc cu simpla ştire canonică, informativă şi imparţială, ci merg cu însăilări hermeneutice ( în care sunt anexaţi ca într-un domino paranoic, martorii vecini, abrutizaţi şi ei de catastrofa, trecătorii şocaţi, rudele victimelor, autorităţile) După opinia mea, nu trebuie (ca reprezentant al celei de-a 4-a puteri în stat) să fi citit multe cărţi încât să realizezi că nimeni nu se sinucide în tandem ("în pijama" cum odios tinea sa descrie o amiba redactor) ţinându-se de mână, ca la o petrecere a burlacilor. Iar daca au facut-o, a exista acolo - de buna seama- o tragedie intima, personala, numai de ei stiuta, in fata careia singurul lucru uman pe care-l poti face, e sa taci.
Cine are un partener ştie cât de greu e - uneori- să ajungi la un compromis gregar şi o perfectă consesualitate în privinţa unui fel de mâncare, darămite să decizi, ad hoc, la o autosuprimare în duet atat de violenta. Dar dincolo de toate astea, ziariştii "recenţi" tot "cercetând" viaţa şi "ocupându-se" cu ea nu-i înţeleg - se pare- absolut deloc esenţa ( cu jocul ei contradictoriu, paradoxal si antagonic). Destinul fiecăruia dintre noi, lucrurile care ne macină, care ne umplu plămânii, viscerele şi sufletul, sunt o insulă, un spaţiu inviolabil, o taină. Cum sa cunosti naufragiul celuilalt ? Restul ( datul cu părerea, ironia desantata, gratuitatea impersonala fata de suferinta altuia) e prostie in nestire. Dumnezeu sa-i ierte.

Pubelodia epidosul 1

2009-01-13T01:23:00.000-08:00

ador oamenii care vor sa "randuiasca bine" lucrurile "prost randuite" ... Cine si-ar fi inchipuit ca "inconturnabilul" Tolea isi va lua - cu de la sine putere - misiunea onorabilă de a aseza un "pet mediatic" in pubela ecologica care i se cuvine? ( asta de buna seama daca la mijloc nu e vorba, cumva, de vreo vrăjeală deliberată care să re)lanseze o nouă sagă otv-istă demnă de a umili inclusiv cârnatul internimanbil intitulat tanar si nelisnistit - mai bine il intitulau the young and the brestless ( ca multe actrite nu prea au...vb unui amic: e foame dă bani şi penurie dă ţâţe)

sunt beat

2009-01-12T14:41:00.000-08:00

e 1 noaptea - ceasul cioranian al lucrurilor grave si definitorii, ceasul " apostazic" când amănuntul nesemnificativ de peste zi( gregar, insignifiant, mai mărunt decât boc - n-am găsit altă comparaţie)capătă semnificaţii cosmice...nu mai ştiu ce dracu vroiam să zic...prin urmare: sunt beat...perşii antici obişnuiau înaintea fiecărei bătălii să se-mbete tihnit - întinşi, înveşmântaţi în hainele lor de brocart,purtând tunici cu mâneci largi şi garnisite cu pietre semipreţioase, mereu în proximitatea focului, surogatul nocturn al zeului Mithra, molateci, cu obrajii moi si priviri pierdute,crăcănaţi lejer pe covoarele lor faimoase,incadrate de ramuri de mirt, flecarind galvanizaţi ...spunându-şi unii altora -fara mânie şi resentimente ce au pe suflet...beau numai vin ( si nu ca mine, păcătosul "recentul" jack ) caci vinul era bautura zeilor... in vino veritas ...de fiecare data cand ma îmbăt duc nostalgia nopţilor dionisiace, persane, adanci si sincere, când, uitând de tine îţi aminteşti de celălalt...şi sub lumina palidă a lunii, cu chipul roşu de vâlvătaia focului şi pomeţii acajii, îi spui sincer, "aproapelui", toate lucrurile pe care ziua ( ziua ipocrită cu alura ei de "veşnicie" ) n-ai îndrăznii să i le spui...Herodot obişnuia să spună despre perşi următorul lucru: "Tinerii perşi sunt învăţaţi trei lucruri: să citească, să tragă cu arcul şi să spună totdeauna adevărul".

...am si io o rugăminte , blogăre necunoscut, călător virtual, privat de chip ...când te-oi îmbăta ia loc o secundă , aici, în pluşul covorului meu virtual...şi la lumina monitorului ( palidă replică a focului persan) spune ce ai pe suflet...căci mâine dimineaţă (orice ai spune) vom începe o nouă viaţă ...-: )))

isteria crizează românia

2009-01-08T08:20:00.000-08:00

Mă tot întreb: oare găina asta spasmodică are prietene, familie,iubit? Şi dacă da, DE CE? Cum de n-a sufocat-o până acum, nimeni, cu perna? Cum să rezişti ispitei de a nu înfunda o cârpă de câlţi, (o muşama, un mileu ros de molii) în orificiul ăla strident cu contururi rujate prin care această capră electrocutată poluează fonic minunata lume crizată în care trăim?
Domnilor: duc nostalgia unei tehnici ultramoderne în care televizorul să devină un soi de infrastructură interactivă în care oricând şi nu oricum, să poţi rupe muia celor care ne jignesc inteligenţa, urechile, ochii, şi bunul simţ. Cu voia dvs. şi cu nevoia mea, aş începe acest linşaj mediatic cu ţaţa isterică, absolută, din clipul de mai jos. Etica spune că nu e moral să dai într-o femeie, dar nu impune nicio restricţie în ceea ce priveşte vitele înjunghiate lovite de raptus catatonic .

cronica unei sinucideri neanunţate

2009-01-07T08:06:00.000-08:00

Mircea Stănescu, fiul proletcultistului Sorin Roşca Stănescu, şi-a zburat creierii Luni 5 ianuarie 2009 după ce, pe 27 decembrie 2008, accidentase mortal un pieton. Evenimentul - mediatizat în exces - a trecut fulminant printr-un scenariu penibil de muşamalizare ( s-a încercat o rocadă a "făptuitorului" unde iubita învinuitului a jucat, "oşeneşte", rolul de mama dolores ) Cum figura era cusută cu aţă albă, Mircea Stănescu ( probabil devastat de remuşcări) şi-a împrăştiat creierii.
Din punctul meu de vedere Mircea Stănescu şi-a absolvit crima. Gestul său extrem ( perfect echitabil în balanţa faptelor) denotă o conştiinţă pe care mulţi alţi "criminali" (in)voluntari nu au avut-o. Există oameni care - făptuind abominabilul - nu mai pot trăi cu ei înşişi. Alţii - dimpotrivă - găsesc resurse şi tandre împăcări cu grobianismul pe care-l vieţuiesc. Fiul lui Roşca-Stănescu ar fi putut de bună seamă, să joace rolul victimei destinului, fabricând debuşee care să-l absolve. În cel mai rău caz ar fi primit doi ani cu suspendare ( ar fi donat familiei victimei o sumă consistentă, eternul troc al nimicniciei ) şi-ar fi continuat să trăiască porcin şi amnezic cum au făcut-o, o fac , şi-o vor face, atâţia călăi "recenţi", fără destin şi dumnezeu. Vă mai amintiţi de odioasa crimă de acum un an sau doi când o studentă la Istorie a fost făcută terci pe trecerea de pietoni de către o fufă delabrată, botoasă, cu jeep şi ifose de parvenită? V-aţi închipuit-o vreo secundă, în nopţile care-au urmat tragediei, traversată de remuşcări abisale, mângâind vreo sticluţă cu verde de Paris la capătul vreunui proces de conştiinţă ? ( muierile, oricum, nu se sinucid cu pistolul, iau - eventual somnifere- şi apoi se întind leşinate în pat) Mult mai veridic mi se pare scenariul unei "vacanţe" prelungite în Caraibe ( finanţată de primata consoartă, căci în spatele fiecărei femele-gibon stă câte-un bărbat-urangutan) unde soarele şi clima tropicală să şteargă spuza de remuşcare. Revenind la nefericitul caz al odraslei lui Roşca-Stănescu n-am niciun dubiu că, dacă lupul-bătrân şi lipsit de scrupule ar fi fost în ţară, suicidul n-ar m-ai fi avut loc. Eminenţa cenuşie ar fi preluat hăţurile tragediei, orchestrând ca un magistru orfic, "apărarea". În familia Stănescu, conştiinţa a rămas acasă în vreme ce - printr-o ironie a sorţii - "imoralul" era plecat în vacanţă. Într-un interviu telefonic Roşca Stănescu a făcut un apel la mass-media ca această dramă personală să nu fie tabloidizată, transformată într-un subiect de presă reprobabil. Apelul - paradoxal - vine de la un ziarist parşiv care, ani de-a rândul, a neclăit intimitatea unor intelectuali respectabili, desfiinţând-i în cel mai josnic mod cu putinţă.

Alex Leo Şerban despre "memoriile peliculei" şi amneziile spectatorului

2009-01-06T14:45:00.000-08:00

Dacă cineva m-ar întreba ce preţuiesc cel mai mult la criticul de film Alex Leo Şerban i-aş răspunde fără să stau pe gânduri: "nasul" domniei sale. Un "nas" simpatetic, "nasul" lui esprit de finesse, cel care convertit înseamnă fler şi inteligenţă practică. Mai departe l-aş cita pe Apollinaire ( scumpul şi dragul "pornograf" Apollinaire) care, într-un poem floral, dedicat unei amazoane îşi încheia astfel suava reverenţă lirică: " O, prietenă îţi prefer nasul faţă de toate organele tale. El este tronul viitoarei înţelepciuni." Nasul este inteligenţă practică, sensibilitate biologică şi metafizică, barometrul care măsoară laolaltă, simţirea, spiritul şi intelectul. Orice artist, orice critic, care are nasul înfundat ratează întâlnirea cu un soi de cunoaştere practică preconceptuală şi implicit cu noul şi autenticitatea. Nouă, ca români ( s-o dau puţin şi în dizertaţii valahe) asta ne lipseşte: flerul ( adică nasul sănătos capabil să miroasă, de pildă, în politică, impostura, în cultură, kitsch-ul, în religie, habotnicia ) Revenind la subiect, nu am vrut decât să anunţ ( tuturor iubitorilor de film) faptul că, Duminică 18 Ianuarie,orele 11, la Sala Atelier a Teatrului Naţional criticul de film Alex Leo Şerban va susţine o conferinţă cu tema " Şi totuşi, de ce vedem filme? " o prelegere care îşi propune să sape hermeneutic la temelia nevoii de ficţiune vizuală pe care o are spectatorul gregar sau avizat. O miză destul de consistentă dacă avem în vedere că vizualitatea a oferit modelul pentru teorie şi implicit pentru gândirea conceptuală. Textul de mai jos a fost publicat în prefaţa volumului De ce Vedem filme, apărut în 1996 la editura Polirom, şi cred că parafrazează cel mai temeinic "miza" viitoarei conferinţe făcută de un critic galonat al cărui nas are exerciţiul homeric al adulmecării noetice.
"Mă adresez celor care, după ce au ieşit de la un film, simt nevoia să se mai gîndească la el, să-l comenteze. Altfel spus, mă adresez unui public de nişă. Eu leg Cinema-ul - mai mult decît oricare altă artă - de Memorie, or, astăzi, constat că trăim într-o cultură a jetabilului. Din acest punct de vedere, este o carte polemică, pentru că «omului recent» i se pune în faţă o oglindă, iar în acea oglindă el nu se vede deloc: se văd doar cei de dinaintea lui... " (Alex. Leo Şerban, De ce vedem filme. Et in Arcadia Cinema )

un amanunt

2009-01-05T19:48:00.000-08:00

Am - cred - mai bine de o jumătate de an de când scriu pe la redacţiile ziarelor centrale şi regionale căutând " o colaborare" sau un post de redactor. Asta daca nu mai pun la socoteală anii furioşi ai adolescenţei când scriam revistelor literare. (ani infinit mai romantici, mai " aşezaţi", când, uneori, aveai surpriza ca un redactor să te sune el, subit, acasă)
Astăzi, cu câteva excepţii , nimeni nu mi-a răspuns. Şi cred că am scris zeci, dacă nu sute de astfel de misive. Poşta redacţiei, o rubrică devenită instituţie în anii interbelici şi în comunism ( am câteva almanahuri vechi cu răspunsuri savuroase date tinerilor "necunoscuţi" precum nichita stănescu sau mircea nedelciu) la ora actuală, practic, nu mai există. ( doar dilema şi românia literară mai păstrează o minimă relaţionare cu cititorul aspirant)
Se prea poate ca propunerile pe care le fac nubilii pretendenţi, textele trimise, să fie, eminamente, imbecile, improprii, ridicole, contrare politicii editoriale, etc. Ce mi-e cu neputinţă să înţeleg e însă elementara lipsă de reacţie a redacţiilor sau a persoanelor vizate ( foarte multe vedete media, cu profile de mucava şi alură de nemuritori) Duc dorul unei "ipocrizii etice" în care destinatarul să-mi răspundă scurt. Orice, nu importă cât de convenţional o face. Aş avea sentimentul că epistola mea nu se pierde într-un vid al nepăsării absolute, al ignoranţei totale, ci că întâlneşte în traiectoria ei destinatarul şi implicit "o conştiinţă".
Pe când eram student la filozofie mi s-a întâmplat să adaug pe lista de messenger id-ul unui profesor pe care-l preţuiam. M-a şters instantaneu. Furios m-am logat pe al id, l-am adăugat cu repeziciune şi i-am tastat rapid ( ştiind că mă va şterge din nou)următoarea frază " Vedeţi domnule profesor, aşa procedăm şi în "cunoaştere" respingem a priori orice lucru care nu ni se pare familiar". Cred că a fost foarte surprins de reacţie şi de text, dovadă că, preţ de câteva secunde bune, n-a scris nimic. Apoi, într-un târziu, profesorul de metafizică a tastat scurt: Aşa este, aveţi dreptate" După care m-a şters din listă.

2009-01-04T14:05:00.000-08:00

axiologia iubirii

2009-01-03T15:41:00.000-08:00

Azi mi-am amintit, nu ştiu de ce ( să fie oare lânceazeala post-revelion când adaşti ca o reptilă, predispus meditaţiei ?) de suavele declaraţii de dragoste pe care le-am primit, de-a lungul timpului, de la femei. Cea mai frumoasă a fost a lui P. care, într-o seară de vară, după ce băusem ca perşii, întinşi pe covor, nişte vin ( băutura zeilor) mi-a spus "fermecată": ...tot ce spui tu e adevărat!" A fost prima - şi probabil, ultima- declaraţie de dragoste cu iz axiologic pe care mi-a fost dat s-o primesc. - : ) ))

toate-s vechi şi nouă toate la EVenimentul Zilei

2009-01-03T08:58:00.000-08:00

Proba de stire aparuta azi 3 ianuarie 2009 in editia virtuala a EVZ la rubrica flux:

Fiul lui Dr. Dre, mort după o supradoză de herionă

Andreea Dogar
Sâmbătă, 03 Ianuarie 2009
Fiul în vârstă de 20 de ani al rapper-ului şi producătorului muzical Dr. Dre, găsit mort, în august, în locuinţa sa din Woodland Hills, California, a decedat din cauza unei supradoze de heroină şi morfină, anunţă Reuters.Andre Young Jr. a ieşit în oraş cu prietenii săi în noaptea de 23 spre 24 august, anul trecut. Mama sa l-a găsit întins în pat, în stare de inconştienţă, în dimineaţa zilei de 24 august. Ea a chemat paramedicii, dar tânărul nu a putut fi salvat.În urma autopsiei, medicul legist a stabilit că decesul a survenit în urma unei supradoze de heroină şi morfină. Sursa: Mediafax

să recapitulăm: fisu lu doctor dre ăsta a fost găsit mort în august în locuinţa sa din Woodland. Bun. Oamenii mor, ce-i drept, din felurite motive. E cu atât mai trist când o fac la vârste fragede şi la fel de trist când şi-o fac cu mâna lor. Totuşi, de ce EVZ a ţinut să publice pe 3 ianuarie 2009 o ştire veche de 5 luni? Nu e şi asta o dovadă de suicid jurnalistic? Numai că -spre deosebire de neferictul fiu al lui dre, autoarea şi responsabilii de număr de la Evenimentul au luat în locul dozelor de heroină şi morfină, una de prostie şi de idioţenie. Doză dublă se-nţelege.

nu mai suntem aceiaşi...

2009-01-01T19:15:00.000-08:00

Cineva, o tipă de care mă leagă o prietenie stranie şi frumoasă, îmi povestea la telefon, în preajma Crăciunului, despre nefireasca schimbare care survine la un moment dat în viaţa fiecăruia dintre noi, despre faptul că "Nu mai suntem aceiaşi ". O fostă gagică ( nu-i întâmplător că femeile sunt cele care au conştiinţa vremelniciei căci timpul e cel mai redutabil duşman al calităţii lor fundamentale: tinereţea) îmi repeta şi ea, scâncit, acelaşi refren al alterităţii. Amândouă au dreptate: o dată cu trecerea timpului, ceva se pierde iremediabil în fiecare dintre noi. Nu ştiu ce, poate un elan vital, poate o anumită ingenuitate, poate spiritul ludic, poate toate la un loc. De fapt, răspunsul acelui lucru iremediabil pierdut, a-l înstrăinării perpetue, e mult mai simplu şi mai trist: îmbătrânim! Şi nu ştim să opunem nimic îmbătrânirii ( care e mai degrabă un proces metafizic decât unul fizic) ceva care să-i încetinească metabolismul. Una peste alta, curios cum experienţa, atribut al devenirii, mai degrabă osifică decât vitaminizează. Pe unii "trăirea" îi închide iremediabil, îi sufocă, în loc să-i deschidă mai amplu către posibilităţi. Mi-a plăcut mult un comentariu al lui Romul Munteanu la prefaţa Procesului lui Kafka, scurt exerciţiu hermeneutic în care criticul spunea că în viziunea autorului despre lume se poate descifra ideea conform căreia nu moartea ar reprezenta eşecul maxim al individului, ci degradarea sa treptată, deturnarea de la o anumită vocaţie, de la apelul fundamental neîmplinit. Poate că aici stă, în fond, toată uscăciunea lui " nu mai suntem aceiaşi". Pentru că nu mai ştim ce să devenim.

topuri, toape şi ţoape

2008-12-30T22:53:00.000-08:00

EVZ publică un top al celor mai bine vândute cărţi româneşti, în 2008. Pe locul I se află Răduleasca cu tomul dumneaei Despre lucrurile simple, apărut la Polirom, volum care s-a vândut în 20.000 de exemplare. Sub ea, nu e Oţil, cum s-ar aştepta mulţi, ci Gabriel Liiceanu cu volumul autobiografic " Scrisori către fiul meu" urmat de o lucrare colectivă şi de Istoria lui Manolescu. Am citit o sumă de comentarii pe varii bloguri unde poziţia Răduleascăi e privită ca o anomalie. Opiniile internauţilor taxează - în linii mari - acelaşi lucru: faptul că o carte " de consum", scrisă de o paparudă-media, a ajuns să domine topurile. În ceea ce mă priveşte mi se pare firesc să fie aşa şi nu altminteri. Faptul că Istoria criticului Manolescu ar fi fost - de pildă - pe primul loc m-ar fi speriat. Cărţile "mari" ( lucrările ştiinţifice, literatura de bună calitate) sunt (îndeobşte) apreciate de un public restrâns şi avizat, marele mase - mimetice, snoabe şi kitsch - preferând literatura gregară şi implicit titlurile facile. Vorba unui intelectual de marcă ( Costi Ioniţă) : " Nu toată lumea ascultă Schopenhauer".

bun venit în gura...mătii !

2008-12-27T14:06:00.000-08:00

Sarbatorile de iarnă ar trebui să ne facă mai buni, mai frumoşi, mai umani. Cetina tot mai verde a bradului, misterul lui moş Crăciun, beteala aurie, globurile multicolore, bucuria copiilor, zâmbetul lor naiv care ne bucură sufletele, toate astea se amestecă în fiinţa noastră şi ne aruncă peste timp în vremea când noi înşine eram copii...bla-bla-bla...n-aţi vomitat încă ? Cam aşa scrie Tucă. De fapt, ăsta e Tucă. Tucă nostalgicul, tristul, manieristul, tern-eternul, veşnicul refugiat în metaforă şi sintaxă. L-am văzut la emisiunea "în gura mătii", ediţie specială, cu Mircea Badea şi mi-am amintit cât de mult mă distra, pe vremuri, când îl vedeam împiedicându-se penibil în propriile fraze şi (pre)judecăţi. Tucă, după opinia mea, e prototipul parvenitului în jurnalism: incult, schizoid, plin de importanţă, un soi de receptacol al tuturor clişeelor posibile, mimetic până la auto-anulare şi mai plat ca apa plată. Cu toate astea mi-e cu neputinţă să mă enervez pe el. Poţi, oare, urî un măscărici? Mă distrează, mai cu seamă când se "înfurie" cu aerul lui de "om serios" şi plin de importanţă...

parle vous behe-heee?

2008-12-18T10:27:00.000-08:00

La cât creier de amibă, de euclenă verde, de parameci, are nea-jiji, nevertebratul din Pipera a încercat- pe când garnisise valiza cu euroi - să fenteze interceptările SRI-ului, vorbind la telefon aromână cu un fotbalist român de la Cluj ( care, oricum, nici limba maternă n-o ştie bine)
Mă întreb : oare nu putea să aleagă cea mai universală dintre limbi, limba oilor şi în loc de aromână să-i behăie limpede, la telefon, ce avea de behăit? L-ar fi înţeles până şi Borcea, intelectual finuţ, care, spre deosebire de nea jiji, e poliglot: vorbeşte şi măgăreasca şi porceasca.

Legile nescrise ale presei scrise

2008-12-18T09:32:00.000-08:00

Patriciu e băiat deştept. Ofensiva politică de peste patru ani e pregătită încă din timp prin lansarea celui de-a 4-lea ziar gratuit de pe piaţa românească, singurul ( se pare) care va beneficia de un tiraj record- în pricipalele judeţe ale ţării. Peste patru ani, PNL-ul va fi la guvernare. Are două atuuri. E în o opoziţie şi deja va taxa gafele puterii prin proaspetele T34 care vor ajunge la cititori mocca.

Presa traditionala ( contra-cost si difuzata "3d" e in declin) Atacurile vin de la mediile virtuale si de la acest fenomen care a fost promovat de americani la inceputul anilor 70, fenomen care a explodat pur si simplu in anii 90 o data cu voga internetului. Cresterea cititorilor de presa gratuita s-a facut intitial prin "convertirea" tinerilor utilizatori ( obisnuiti sa-si ia informatia mocca din mediul virtual) si pentru care "oferta" fizica a publicatiilor distribuite gratuit a venit "in chip firesc" drept o extensie a celei dintai. Lor li s-au adaugat, ulterior, cititorii traditionali, platitori, "manieristi" , adica genul ala de popandaii neocomunisti care vedeau in computer dracu-gol...si care au realizat, mimetic, ca pot avea pe urs acelasi lucru pentru care unii cereau bani. Tabloidul elvetian „Blick“ a pierdut masiv din cititori, in ultimii ani, la Zürich, in favoarea ziarului gratuit „20 Minutes“, al carui tiraj a sarit de 400.000 de cititori. Culmea, totul s-a petrecut dupa ce editorul tabloidului, compania Ringier, refuzase, acum patru ani, sa cumpere publicatia respectiva, considerand-o neinteresanta. Acum, trustul se foloseste de esecul propriu promovand pe piata est-europeana ce au ratat la ei acasa. ( Compactul care are peste 200.000 de cititori pe editie) Parerea mea - ca sa citez un intelectual de la Asesoft -e ca numai brontozaurii retrograzi ( directorii de publicatii si grofii lor beneficiari) nu vad oportunitatea comutarii catre presa gratuita. Mi-e cu neputinţă să uit catavenci care au tinut ani de-a randul un site cu plata ( varianta virtuala a saptamanalului, ce idiotenie) pana le-a dat "trend-ul" peste bot ? Va urma in curand si renuntarea la pretul revistei 3d - asta, fie silit - pt. ca o publicatie de nisa ii va fortza, fie ( de preferat) facuta deliberat. Cred - sincer- ca zilele presei traditionale, sunt numarate.In Spania, aproape jumatate din ziarele tarii sunt gratuite, iar tirajul cel mai mare il are un astfel de cotidian care se distribuie gratuit. Succesul similar inregistrat si in Franta in 2003 a declansat proteste violente ale sindicatelor jurnalistilor, marile publicatii temandu-se de pierderi considerabile. Le Monde, a cazut ( ca vanzari) mai rau ca Boc la emisiunea lu' Gheorghe. La ora actuala avem (pe langa Compact, Ring si Curentul) si noul sosit "Adevarul de Seara" care - n-am nicio indoiala - va atrage, ca intr-un domino, alte cateva trusturi de presa catre piata publicatiilor gratuite. Adevarata problema a publicatiilor de acest gen nu e însă cum sa devina gratuite ci , cine anume le va face sa nu fie scrise ( editorial vorbind) la fel de gratuit.

PRESA REGIONALĂ: RAHAT CU APĂ (T)RECE

2008-12-17T04:39:00.000-08:00

Presa regională îmi umple curu de gânduri. Dacă presa de la centru, pare de la margine, presa de la margine, pare deja picată în abisul prostiei. Există (evident) şi excepţii dar nu despre ele vreau să spăl varză aici, ci despre reguli. Regulile neregulate ale presei locale care ne regulează bunul simţ.V-a plăcut cum a sunat asta? Nici mie. Înainte de toate, există o inimaginabilă lipsă de inspiraţie când vine vorba despre titlurile ziarelor. Chiar dacă are reminiscenţe caragialeşti (de pe la 1800 toamna) oare ce-ţi inspiră un titlu de publicaţie care se numeşte aşa: Răcnetul Carpaţilor? Nu poţi să nu te întrebi: o exista, oare, şi Urletu Apusenilor? Dacă nu există îl propun io. Laolaltă cu Ţipătul Bucegilor. Una peste alta, pe lângă genul de publicaţii războinice, cu titlu sonor ( de stirpea: Impact, Incomod - care apar în câteva judeţe ale ţării, apropo: pe când şi un Stânjenitor, un Disconfort, o ceva, o măslină, o atenţie...) avem şi un săptămânal intitulat Şock Dâmboviţean pe care dacă îl citeşti există riscul să nu-ţi mai revii. În timiş se practică intensiv revitalizările întrucât există pe piaţă publicaţii de genul: Redeşteptarea ( ceea ce înseamnă că te-ai deşteptat cândva după care te-ai prostit la loc) sau Renaşterea Bănăţeană. ( scris de nişte condeie moarte) În Bistriţa apare un cotidian care se cheamă simplu Servus Bistriţa. ( propun pentru alţi grofi locali, variaţiuni pe aceeaşi temă de genul: Hai salut Ialomiţa sau Bună de Maramureş, sau Şi faşi de Moldova) În Arad există Adevărul de Arad. Deh...fiecare judeţ cu adevărul lui. Dacă citiţi blogul ăsta din picioare vă rog să vă aşezaţi pentru că urmează artileria grea. Fraţilor, în Bacău există un ziar care se cheamă exact aşa: Semne Particulare. Repet: Semne Particulare. Frate, cât de supărat pe viaţă să fii să pui un titlu ca ăsta. Nu te gândeşti bunăoară la ce confuzie şi ruşine poate trăi un simplu cetăţean care întreabă la un chioşc de ziare: nu vă supăraţi, aveţi Semne Particulare ? Primul lucru pe care o să-l fac când ajung în Bacău o să-mi iau Semne Particulare. Publicaţiile din Diaspora nu sunt scutite şi ele de titluri mai mult sau mai puţin idioate. În state există de pildă o publicaţie care se cheamă Clipa. Probabil, ca orice clipă, destul de efemeră. Nu m-aş mira ca la ora în care pomenesc de ea să aflu că nu mai apare. Tot în Diaspora, mult mai aproape geografic, în Ungaria ( ozoseeei, ozoseei) apare, un ziar al minorităţii româneşti care se cheamă nici mai mult nici mai puţin decât Foaia. Iată şi un posibil dialog al pensionarilor de etnie română din Budapesta: Ai luat Foaia ? Am luat Foaia! Bună Foaia? Bună Foaia!
Deşi n-am citit Foaia niciodată e foarte posibil ca ea să apară într-un singur exemplar şi să aibă doar...o foaie. Moldovenii au şi ei ziare cu iz geometric cum e, de exemplu, cotidianul "Unghiul". ( bine că nu e "Unchiul")Dacă trustul o să se extindă o să avem pe piată titluri de genul : Rombul, Pătratul, Dreptunghiul, Cercul ? Întreb şi io...În Gorj apare Lupta în Gorj ( o fi ziarul luptătorilor de k1 din judeţ?) în vreme ce în Mureş apare, zi de zi, cotidianul Zi de Zi. ( bine că nu apare noapte de noapte, Zi de Zi, ar fi fost culmea) În fine...în Caracal unde s-a inventat prostia şi Marius Tucă, apare Universul Caracalean ( ăştia la cât de boi sunt şi-au făcut universul lor) Dacă v-aţi aşezat jos - cum v-am recomandat mai sus, acum vă rog, ţineţi-vă strâns de ceva pentru că urmează number one. So, premiul pentru cel mai cretin titlu de ziar ( aflat pe piaţă) se duce în Craiova ( păi, nu?) unde se tipăreşte , atenţie domnule Gâdea, Atenţie: Lupa Mea. Deci, reiau: în Craiova apare un cotidian de informaţie care se cheamă Lupa Mea. ( oare, când băieţii ăştia miopi scot vreun supliment, ce titlu aleg: Lupa Lui sau Microscopul Nostru ?) Ar mai fi multe de spus. Faptul că în Brăila se publică Arcaşul ( o fi Marcu redactor şef?) că în Suceava apare - ţineti-vă iar - o publicaţie intitulată Jupânul ( ohh my God) că în Botoşani oamenii au banu lor din moment ce citesc Banu Botoşănean, sau că în Vâlcea, la tarabe, găsiţi un ziar intitulat Aşii Vâlceni ( o fi fost scos de pokeriştii din zonă)
Prahova boxează şi ea cu câteva titluri la categoria retardat aş vrea să fiu, cu ziare de genul Incisiv de Prahova, Ploieştii sau Zarva, săptămânal care apare la Câmpina şi care poartă un slogan răvăşitor: nu iese fum fără foc! Pe bune?

Stolojan, retrAsul de treflă, devenit nouar de romb

2008-12-15T02:31:00.000-08:00

Prima dată când l-am văzut pe Stolojan n-am mai dormit vreo două nopţi. Se întâmpla pe la începutul anilor 90, ani când - adolescent fiind - încă mă mai bântuiau mortăciunile din celebru videoclip Thriller, lălăit de suavul descompus pe nume Michael Jackson. Vă amintiţi ochii vineţi ai lui Stolo, ochii ăia clorotici, faţa lui turtită şi lividă de frankenstein bătut cu levierul?Io nu pot s-o uit. Presa l-a alăturat personajelor din filmele SF, înrudindu-l cu Robocop, făcându-l frate de sânge cu Terminator şi văr primar cu asepticul Data din serialul Enterprise, New Generation. Evident, nu despre faţa de android scurtcircuitat a lui Stolo ( azi mai colorată-n obraji) vroiam să spăl varză aici, ci despre piruietele sale politice.
Faţă de Stolojan - dincolo de spaima ancestrală pe care i-am purtat-o ani de-a rândul- am avut un soi de neutralitate sentimentală, adică nu mi-a fost nici antipatic nici simpatic . Mi s-a părut veşnic genul ala de personalitate inodora, putin rigida, putin stearsa, care din cand in cand face miscari spasmodice care uimesc asistenta. Rolul lui de diversionist programat tinde sa devina malign. In politica nu exista naivi, fapt pentru care, azi, demisia lui mi se pare de rahat.Nu importă dacă au existat presiuni post-factum, intrigi post-numire, negocieri intempestive sau mai ştiu io ce. Mi-e cu neputinţă să cred că, fiind în politică, poţi fi privat de un fler elementar. Băsescu poartă şi el - prin ricoşeu - vina numirii ( a unei lipse de dialog autentice ) în ultimă intanţă - a acelui lucru, care - la final- s-a dovedit încropeală. Gestul de alba-neagra a-l cyborgului Stolojan( cu reminiscenţe care-l prefigurau încă de la prezidenţialele din 2004) mi se pare de cacao, ca să nu zic de căcat.

2008-11-23T12:56:00.000-08:00

ARGUMENT

2008-11-23T12:21:00.001-08:00

Blogul de faţă reprezintă un pamflet. Sau nu reprezintă. Habar n-am ce reprezintă. Tot ce ştiu e că e pornit împotriva tuturor personalităţilor de la noi şi aiurea. Există, de-a lungul forumurilor de tot soiul acel tip de user blamat, frustrat şi umoral care împroaşcă de la adăpostul anonimatului pe toată lumea. E învinuit de sociofobie, de marginalizare, de atacuri regizate, socotit un fel de bolnav patologic, suferind adânc de resentimente. Ei bine, eu sunt prototipul acelui forumist.Am toate defectele posibile: sunt prost, imbecil, egoist, urât, mercantil, slab şi inadaptat. Nopţile mă trezesc, dau drumul la computer şi înjur birjăreşte pe forumurile ziarelor, mă risipesc în invective, azvârl cu mâzgă şi rahat peste tot. Sunt cu desăvârşire lipsit de orice calitate şi nu stăpânesc absolut nimic. Sunt parşiv, malonest, dezechilibrat psihic şi mizantrop. Ura pe care o îndrept către ceilalţi e, de fapt, o ură viscerală "de mine însumi". Cel puţin aşa spune psihanaliza, această ştiinţă inutilă care mai mult abrutizează decât însănătoşeşte. Atac pe oricine, la fel de gratuit motiv pentru care vă sfătuiesc să nu puneţi bază pe ce scriu. Nu vă doresc lectură plăcută pentru că vă urăsc, a priori, le fel de ireversibil, ca pe oricare altul. Vă urez o zi extrem de proastă !