Jurnal

N. ( sarcastic, comme d'habitude) "...dragul meu, chelia este transformarea lentă a capului în cur!( după câteva secunde, adaugă) ...Cu timpul - se pare - la foarte mulți, nu numai a formei, ci și a conținutului."

Lectură din Întâlnire cu un necunoscut ( G. Liiceanu)
( Mi-e cu neputință să uit diagnosticul pe care mi l-a pus la examen. "Începeți frazele și nu le terminați" !
Ce emoții teribile am avut...Citisem excursul din "Ființă și timp", îmi strofocasem neuronii, nopți de-a rândul, în explicațiile absonse ale lui Otto Poggeler, făcusem fișe din "Repere pe drumul gândirii", citisem până și exegezele lui Henri Wald,totul, cu excepția cursurilor...deageaba! Abia am reușit să iau o notă de trecere...M-am simțit , evident, neîndreptățit, convins că știam mult mai mult Heidegger decât o reflecta nota...)

Ieri ( după ce mi-am cumpărat un cuțit ) nevoia imperioasă de a ascuți un băț...

frazele astea (citite deunăzi):

Aristotel: " Nu există decât două vicii, excesul și lipsa!"

T. Mușatescu : " Beția de cuvinte se naște din poșirca de idei."

B. Fundoianu, citat de Cioran . " Moldova...acest paradis al neurasteniei."

Jurnal

Toată ziua, ascultat ( până la indobitocire și scleroză) coloana sonoră ( de fapt, singura piesă ) din filmul lui Florin Serban : Eu când vreau să fluier fluier.
( filmul, îl "descopăr" abia azi)
Încă n-am reușit să identific cine-o cântă, însă ritmul ( sacadat, cu ecouri lăutărești ) e, în mod cert, pre-manelar, situat undeva în debutul anilor 90 pe când, la tarabe - într-o atmosferă fanariotă de bâlci total - performau, în plin apogeu (printre mici, casete AGFA,VIVA și cocalari cu mers de pinguin) zeii zile: Albatros, Dan Armeanca, Cromatic sau Azur. Era, vai mie, vremea reclamelor la Jelibon sau Tropicana( cu refrenul lor bășit: Jelibon-bon-bon/ gust de fragă/ gust de mure/ gust de fructe de pădure, sau a interogației tembele cu : Ce faci tată? și a răspunsului de lobotomizat: Prepar un suc de portocale...) timpul - vestimentar - al celebrelor sahariene de blugi îmblănite, al cămășilor în carouri, al casetofoanelor cu zgomot de râșniță, Internațional, etc. Chiar jmecherii erau, parcă, traversați de puseuri (mai) romantice, iar versurile, ceva mai puțin pragmatice ( însăși "lirica" peliculei sugrumă levantinismul, punând accent pe iubire: Iubita mea de mai-nainte/ Mereu io te voi ține minte/ Voi plânge și voi regreta/ Că nu mai ești iubita mea...Pam-pam! Sigur, filmul e nelipsit de aspectul "minimalist" - scabia cineaștilor noului val -( cadre mizerabile, enorm de multă promiscuitate, atmosfera deprimantă, genul-ăla-de -film-făcut-cu-trei-lei) însă, peste toate, povestea brută ( și brutală) "impresionează"...

Am fumat mult, enorm, în ultimele zile. Simt tot timpul un fel de spută în gât, tușesc necontenit ca un tuberculos...De când am simțit - acut - amprenta tutunului ( gâfâi la orice efort ca un martalog) mă sperie ( probabil nu suficient de mult încât să mă las) spectrul cancerului la plâmâni. Mă văd, adesea, într-un scenariu auto-proiectiv și cât se poate de morbind, întins pe un pat, muribund, livid, abia răsuflând, privind anemic cum ramurile unui copac lovesc necontenit un geam. E o imagine aparent fără noimă, statică, uscată, dar care ascunde în ea toată drama existenței, faptul simplu, dezarmant de simplu, că timpul trece, că vom sfârși (cel mai probabil ) chinuiți de (vreo) boală, tânjind de acolo, din tenebrele ei, la lucrurile simple, la viață...
În adolescență visam să mor de pneumonie, undeva, într-o mansardă sordidă, învăluit de umbra propriilor manuscrise ilizibile, singur, părăsit de toți, într-o solitudine vecină cu nebunia...mi se părea, nu știu de ce, singura moarte demnă de un "artist"!

Liiceanu, citându-l pe S. Dragomir: " Eram tineri și aveam de unde muri "

Cu cât infinit dispreț îi priveam pe cei care, ajunși la senectute, chinuiți de boală și bătrânețe, îmi mărturiseau că nu le mai place nimic...

M.(alaltăseară) ca un pudel aflat în deficit de atenție, făcând eforturi disperate să se bage-n seamă, să fie remarcat de gagicile care priveau prin el ca printr-o fereastră...Nu devii matur cu adevărat, ca bărbat - în jocul erotic - decât atunci când înțelegi (în câteva secunde, în primul contact vizual, cât mai repede cu putință) câte șanse ai la femeia respectivă...Dacă nu intri din prima acolo, în șablonul ei, în nevoile ei, efortul e dublu, triplu, totul trebuie suplinit printr-o consistență interioară profundă, prin experință, perseverență, muncă...dacă îți lipsesc și astea, faci un joc penibil de măscărici.

Jurnal

I.imi reproșează - mai mult sau mai puțin voalat - că n-am folosit cutare termen in ințelesul lui exact din DEX și că, drept urmare, nu am proprietatea termenilor. Mă chinui vreo jumatate de oră să-i explic ca numai mințile de ingineri caută în DEX "definitia totală" a unui termen. La sfârșit de tot, aflu că nici măcar definiția din dex n-o cunoștea. Asta e, există unii care - în drumul cunoașterii - pleacă din start cu un avantaj!

Acel pasaj al lui Cărtărescu (?) în care autorul vorbește despre un soi de revelație a neantului, momentul trist, autorevelator, metafizic, când individul devine conștient de zădărnicia și de absurdul lumii, de viața lui îngustă, de precaritatea și efemeritatea tuturor lucrurilor. Nu mai e o percepție difuză, ceva depărtat și abstract, traversat de recurență, ci un sentiment total și definitiv, o entitate plămădită din neliniște și spaimă, din ireversibilă deșertăciune, din non-sens și angoasă, și care, la capătul conștientizării, se instalează în tine dintr-o dată, locuindu-te, în cel mai brutal mod cu putință, pentru totdeauna...Pur și simplu, o mână nevăzută care apucă vidul universului și ți-l îndeasă pe gât...


Îți trebuie puțină imbecilitate ca să te poți bucura de viață. De fapt, ăsta e și secretul fericirii: puțină amnezie, un strop de inconștiență, enorm de multă iluzie... Simplul fapt de a te bucura ( de orice) face întotdeauna un apel imperios la o resursă de idioțenie tonică...vezi, de pildă, bucuria unui suporter, galvanizarea unei gagici care-și primește cadoul, etc.

Jurnal

Fiecare re-întoarcere acasă ( după o lungă călătorie ) mă face să simt - într-un chip indicibil, aproape cu neputinţă de reprodus - cine sunt şi cât "valorez". E acolo, undeva, o justă măsură pe care numai călătoria - cu ochii deschişi - ţi-o poate livra în deplinătatea (auto)cunoaşterii ei! Lecţia asta, îmi spun, e cu neputinţă de făptuit dacă "plecarea " nu e dublată, cu necesitate, de reversul ei: adică de " re-întoarcere" ! Aşa cum, matematic vorbind, proba operaţiei de împărţire se poate face , în cazul împărţirii exacte, prin înmulţirea câtului cu împărţitorul şi obţinând deîmpărţitul, tot aşa, proba ieşirii nu se poate face, riguros vorbind, decât re-intrând în matca pe care ai părăsit-o. Consistenţa călătoriei se transformă atunci într-o imensă oglindă veneţiană în faţa căreia capeţi privilegiul de a te privi, poate pentru întâia oară, în "splendoarea" propriei nudităţi. În fine, s-ar putea să nu-ţi placă ce vezi - dar dacă eşti un spirit care iubeşte adevărul - însăşi propria hidoşenie se poate salva sfârşind în registrul unei (auto)cunoaşteri care o transcende! Când mă re-întorc acasă, după o lungă călătorie, parca m-aş privi - într-un joc al dedublării- direct în lumina ochilor!



Singura beţie care îmi place, e beţia din vin. Beţia din bere mă face somnolent, adormit, îmi amorţeşte simţurile. Tăria, parcă mi le trezeşte artificial pompându-mi în vene un sânge străin. Doar în beţia dionisiacă a vinului capăt starea contemplativă absolută, o meditaţie calmă de budist detaşat, ceva vecin cu fericirea. Nu degeaba se spune că vinul e băutura zeilor!

Nu cunosc decât o singură formă a " trezirii". Atunci când mă îmbăt din vin ! _ :)

Jurnal

E plină de tristeţi lumea asta abnormă,vorba poetului, însă nimic nu mi se pare mai trist, mai deprimant, decât o femeie "de-afaceri-sigură-pe-ea". Genul ăla de "tipă office",( neapărat: "blondă şi cu coc") inviolabilă, intens masculinizată, care degajă o siguranţă absolută, care are necontenit raspunsuri la orice şi care nu pare strabatută, niciodată, de umbra vreunei indoieli, de vreo slabiciune anume. Şi nu ma refer la genul ăla de muiere care joacă - periodic- rolul femeii intangibile - ci la cele structurate astfel, la femeile care nu pot fiinţa decât în registrul ăsta hegemonic, manifest...N. consăteanca mamei, ţărancă absolută care a învăţat doar lecţia foamei şi care a dominat toată viaţa o turmă de bărbaţi occidentali, placizi, obedienţi, care a făcut avere pe seama lor, tipul parvenitei prin excelenţă ( ceauşeasca doi ) şi care, acum, îmbătrânind, agonizează într-un delir misticoid pe un munte de bani şi în mijlocul unei bunăstări după care a alergat toată viaţa cu limba scoasă şi care n-o mai satisface! Spectacolul ei deplorabil, amestec de insanitate şi delir, posmogeala ei tot mai adâncă, mi se pare un soi de răzbunare justă a destinului.

Acasă - în sfârşit, acasă - după periplul britanic.Mi-am câştigat liniştea unor luni pe care vreau să le dedic lecturii, meditaţiei şi scrisului.( voluptatea cu care, intrând într-o librărie, nu mă mai interesează cât costă o carte!)