miercuri, 28 ianuarie 2009

mosteniri paternale

Bunicul din partea tatei a murit la 98 de ani intr-un satuc uitat de lume din munţii Buzăului. S-a stins în somn, murind - cum spune o vorbă -" de bătrâneţe". Suferea de Alzheimer şi ultimii ani şi i-a petrecut într-un soi de somnolenţă amnezică, tipică bolii, punctată totuşi de neverosimile accese de luciditate. Nu putea uita scenele din război.Erau cele mai adânci şi mai intens iterate "amintiri". Prinsese amândouă războaiele dar luptase numai în cel de-al doilea, întâi ca aprovizioner, apoi ca combatant. Îl auzeai brusc începând să povestească, bolborosind nume de locotenenţi, de soldaţi, scene cazone,scene de război, cum clănţăneau mitralierele, cum - odată - a fugit printr-o pădure cu ruşii după el. Povestite, secvenţele n-aveau nici o logică, erau lungi monologuri pe care şi le repovestea sieşi,la început monoton,cu o voce egală, galvanizându-se treptat, pe măsură ce povestea înainta. Cu excepţia scenelor de război, boala îi ştersese şi cele mai intime amintiri. Pe tata - care îl vizita adesea- îl intreba brusc: da tu cine eşti? Şi tata îi răspundea : " Sunt io, tăticu: Răducu" Şi pentru că răspunsul se lovea de aceiaşi ochi orbi, tata adăuga: "Fiul matale.." La care Bunicu făcea " Aaaa..." fără să-şi amintească, de fapt, nimic. Peste alte câteva minute îl întreba din nou: Da tu cine eşti?". Uneori pleca brusc " la poartă" sau către o mirişte târând după el un toiag şi un fluier, dispărând ca un spectru, cu trupul lui sfrijit, în gura bărboasă a pădurii, căutând locuri enigmatice, numai de el ştiute. Îl auzeai rupând de acolo liniştea pădurii cu câte-o doină a cărei acorduri hipnotice te urmăreau multă vreme. Bunicul a avut toată viaţa pasiunea asta pastorală şi în odaia lui ( fabuloasa lui odaie, cu pereţi de bălegar şi scaune joase din lemn negru ca tăciunele ) am văzut cea mai frumoasă colecţie de fluiere din viaţa mea : un eventai de instrumente de suflat, cavale, naiuri, fluiere, toate lăcuite şi pirogravate. Cântase la radio prin 50 şi ceva şi un ziar central publicase ştirea. O ţinea decupată ca pe-un trofeu întrun soi de portvizit. Pe perete, prinse într-o carpetă ţărănească, avea înfipte un mănunchi de decoraţii care mi-au fascinat copilăria. Alături de ele, o poză în uniformă din care arbora o mină sobră: un chip de teuton cu trăsături dure, cu o mustaţă stufoasă ca a lui Nietzsche, roşie şi zbârlită...Şi bunicu şi tata - căci aici vroiam să ajung - şi-au făcut - până să moară - singuri, coşciugele. Singura moştenire sănătoasă pe care io - care nu ştiu să bat un cui - va trebui să învăţ s-o duc mai departe.

joi, 15 ianuarie 2009

o însemnare

Azi, răsfoind un caiet cu însemnări mai vechi ( sunt prototipul eternului "pseudoscriitoraş" care se chinuie încă din adolescenţă să ţină cu regularitate un jurnal) dau peste următoarea notă datată 12 ianuarie 1998 :
" Geniala replică pe care i-o dă Romy Schneider lui Alain Delon în 1968 pe când celebrul actor francez încerca să reia o relaţie întreruptă subit în urmă cu zece ani: "dragul meu, nimic nu e mai rece decât o iubire moartă"

miercuri, 14 ianuarie 2009

Avem o presă şi doi sinucigaşi: cum procedăm?

Multe cotidiene ( sau după alţi "zafii", vezi dexul din 84,"cotidiane") şi-au umplut prima pagină (clompăind din pixurile lor şleapăte) cu tragedia celor doi soţi care s-au sinucis aruncându-se de la etajul unui imobil. Titlurile merg de la mixaje poetico-realiste de genul " Simfonia iubirii, curmată pe asfalt" (Adevărul) până la fondante diabetice desprinse din Tristan şi Isolda de genul S-au aruncat îmbrăţişaţi de la etajul 6 ( Cancan) O brumă de bun simţ în obrajii lor tabloidizaţi se pare că au cei de la Click care aruncă interogativ titlu: Dublă sinucidere? Sau aruncat de la etajul 6. Gardianul ( să trăiţi) o dă şi el enigmatic cu Sinucidere misterioasă , în timp ce lobotomizaţii de la EVZ trăiesc reminiscenţe antice titrând mai sec decât o frază din Marius Tucă: tragedie teribilă la Braşov. Libertatea (această Ava Devine a presei scrise) are un titlu de k(k)1 redactat parcă de Tolea după o ceartă cu Ciumac: S-au zdrobit de caldarâm ! Şi tot aşa...Zi de zi, suntem bombardaţi cu o cantitate covîrşitoare de ştiri care pendulează între indiferenţa-senzaţională şi senzaţionalismul -neimportant. Moartea celor doi este traficată valutist, iar presa ţese pe canavaua ei - ca un păianjen subnutrit - fie criza economică, fie ordonanţele lui Boc, fie bezna geloziei, fie iraţionalul. Unor blogari (carora le poti masura prostia desantata) prin cinismul cu care "ironizeaza" drama unor oameni, nu vreau sa le spun decat atat: sugeti pula, ma. Singurul lucru palpabil rămâne salariul gazetarului-generic, care, azvîrlind în lume tragedia "celuilalt", simte că şi-a făcut datoria, că-şi merită banii şi că e "valoros". Refrenul lui cinic e următorul: drama aproapelui, e fericirea mea deontologică. "Ziaristule" care intrii in tagma asta de hominizi cu pix, fa un efort si pupa-ma tandru in cur! Aproape toate gazetele care se ocupă de tragedia celor doi nu se mulţumesc cu simpla ştire canonică, informativă şi imparţială, ci merg cu însăilări hermeneutice ( în care sunt anexaţi ca într-un domino paranoic, martorii vecini, abrutizaţi şi ei de catastrofa, trecătorii şocaţi, rudele victimelor, autorităţile) După opinia mea, nu trebuie (ca reprezentant al celei de-a 4-a puteri în stat) să fi citit multe cărţi încât să realizezi că nimeni nu se sinucide în tandem ("în pijama" cum odios tinea sa descrie o amiba redactor) ţinându-se de mână, ca la o petrecere a burlacilor. Iar daca au facut-o, a exista acolo - de buna seama- o tragedie intima, personala, numai de ei stiuta, in fata careia singurul lucru uman pe care-l poti face, e sa taci.
Cine are un partener ştie cât de greu e - uneori- să ajungi la un compromis gregar şi o perfectă consesualitate în privinţa unui fel de mâncare, darămite să decizi, ad hoc, la o autosuprimare în duet atat de violenta. Dar dincolo de toate astea, ziariştii "recenţi" tot "cercetând" viaţa şi "ocupându-se" cu ea nu-i înţeleg - se pare- absolut deloc esenţa ( cu jocul ei contradictoriu, paradoxal si antagonic). Destinul fiecăruia dintre noi, lucrurile care ne macină, care ne umplu plămânii, viscerele şi sufletul, sunt o insulă, un spaţiu inviolabil, o taină. Cum sa cunosti naufragiul celuilalt ? Restul ( datul cu părerea, ironia desantata, gratuitatea impersonala fata de suferinta altuia) e prostie in nestire. Dumnezeu sa-i ierte.

marți, 13 ianuarie 2009

Pubelodia epidosul 1

ador oamenii care vor sa "randuiasca bine" lucrurile "prost randuite" ... Cine si-ar fi inchipuit ca "inconturnabilul" Tolea isi va lua - cu de la sine putere - misiunea onorabilă de a aseza un "pet mediatic" in pubela ecologica care i se cuvine? ( asta de buna seama daca la mijloc nu e vorba, cumva, de vreo vrăjeală deliberată care să re)lanseze o nouă sagă otv-istă demnă de a umili inclusiv cârnatul internimanbil intitulat tanar si nelisnistit - mai bine il intitulau the young and the brestless ( ca multe actrite nu prea au...vb unui amic: e foame dă bani şi penurie dă ţâţe)


luni, 12 ianuarie 2009

sunt beat

e 1 noaptea - ceasul cioranian al lucrurilor grave si definitorii, ceasul " apostazic" când amănuntul nesemnificativ de peste zi( gregar, insignifiant, mai mărunt decât boc - n-am găsit altă comparaţie)capătă semnificaţii cosmice...nu mai ştiu ce dracu vroiam să zic...prin urmare: sunt beat...perşii antici obişnuiau înaintea fiecărei bătălii să se-mbete tihnit - întinşi, înveşmântaţi în hainele lor de brocart,purtând tunici cu mâneci largi şi garnisite cu pietre semipreţioase, mereu în proximitatea focului, surogatul nocturn al zeului Mithra, molateci, cu obrajii moi si priviri pierdute,crăcănaţi lejer pe covoarele lor faimoase,incadrate de ramuri de mirt, flecarind galvanizaţi ...spunându-şi unii altora -fara mânie şi resentimente ce au pe suflet...beau numai vin ( si nu ca mine, păcătosul "recentul" jack ) caci vinul era bautura zeilor... in vino veritas ...de fiecare data cand ma îmbăt duc nostalgia nopţilor dionisiace, persane, adanci si sincere, când, uitând de tine îţi aminteşti de celălalt...şi sub lumina palidă a lunii, cu chipul roşu de vâlvătaia focului şi pomeţii acajii, îi spui sincer, "aproapelui", toate lucrurile pe care ziua ( ziua ipocrită cu alura ei de "veşnicie" ) n-ai îndrăznii să i le spui...Herodot obişnuia să spună despre perşi următorul lucru: "Tinerii perşi sunt învăţaţi trei lucruri: să citească, să tragă cu arcul şi să spună totdeauna adevărul".

...am si io o rugăminte , blogăre necunoscut, călător virtual, privat de chip ...când te-oi îmbăta ia loc o secundă , aici, în pluşul covorului meu virtual...şi la lumina monitorului ( palidă replică a focului persan) spune ce ai pe suflet...căci mâine dimineaţă (orice ai spune) vom începe o nouă viaţă ...-: )))

joi, 8 ianuarie 2009

isteria crizează românia

Mă tot întreb: oare găina asta spasmodică are prietene, familie,iubit? Şi dacă da, DE CE? Cum de n-a sufocat-o până acum, nimeni, cu perna? Cum să rezişti ispitei de a nu înfunda o cârpă de câlţi, (o muşama, un mileu ros de molii) în orificiul ăla strident cu contururi rujate prin care această capră electrocutată poluează fonic minunata lume crizată în care trăim?
Domnilor: duc nostalgia unei tehnici ultramoderne în care televizorul să devină un soi de infrastructură interactivă în care oricând şi nu oricum, să poţi rupe muia celor care ne jignesc inteligenţa, urechile, ochii, şi bunul simţ. Cu voia dvs. şi cu nevoia mea, aş începe acest linşaj mediatic cu ţaţa isterică, absolută, din clipul de mai jos. Etica spune că nu e moral să dai într-o femeie, dar nu impune nicio restricţie în ceea ce priveşte vitele înjunghiate lovite de raptus catatonic .


miercuri, 7 ianuarie 2009

cronica unei sinucideri neanunţate

Mircea Stănescu, fiul proletcultistului Sorin Roşca Stănescu, şi-a zburat creierii Luni 5 ianuarie 2009 după ce, pe 27 decembrie 2008, accidentase mortal un pieton. Evenimentul - mediatizat în exces - a trecut fulminant printr-un scenariu penibil de muşamalizare ( s-a încercat o rocadă a "făptuitorului" unde iubita învinuitului a jucat, "oşeneşte", rolul de mama dolores ) Cum figura era cusută cu aţă albă, Mircea Stănescu ( probabil devastat de remuşcări) şi-a împrăştiat creierii.
Din punctul meu de vedere Mircea Stănescu şi-a absolvit crima. Gestul său extrem ( perfect echitabil în balanţa faptelor) denotă o conştiinţă pe care mulţi alţi "criminali" (in)voluntari nu au avut-o. Există oameni care - făptuind abominabilul - nu mai pot trăi cu ei înşişi. Alţii - dimpotrivă - găsesc resurse şi tandre împăcări cu grobianismul pe care-l vieţuiesc. Fiul lui Roşca-Stănescu ar fi putut de bună seamă, să joace rolul victimei destinului, fabricând debuşee care să-l absolve. În cel mai rău caz ar fi primit doi ani cu suspendare ( ar fi donat familiei victimei o sumă consistentă, eternul troc al nimicniciei ) şi-ar fi continuat să trăiască porcin şi amnezic cum au făcut-o, o fac , şi-o vor face, atâţia călăi "recenţi", fără destin şi dumnezeu. Vă mai amintiţi de odioasa crimă de acum un an sau doi când o studentă la Istorie a fost făcută terci pe trecerea de pietoni de către o fufă delabrată, botoasă, cu jeep şi ifose de parvenită? V-aţi închipuit-o vreo secundă, în nopţile care-au urmat tragediei, traversată de remuşcări abisale, mângâind vreo sticluţă cu verde de Paris la capătul vreunui proces de conştiinţă ? ( muierile, oricum, nu se sinucid cu pistolul, iau - eventual somnifere- şi apoi se întind leşinate în pat) Mult mai veridic mi se pare scenariul unei "vacanţe" prelungite în Caraibe ( finanţată de primata consoartă, căci în spatele fiecărei femele-gibon stă câte-un bărbat-urangutan) unde soarele şi clima tropicală să şteargă spuza de remuşcare. Revenind la nefericitul caz al odraslei lui Roşca-Stănescu n-am niciun dubiu că, dacă lupul-bătrân şi lipsit de scrupule ar fi fost în ţară, suicidul n-ar m-ai fi avut loc. Eminenţa cenuşie ar fi preluat hăţurile tragediei, orchestrând ca un magistru orfic, "apărarea". În familia Stănescu, conştiinţa a rămas acasă în vreme ce - printr-o ironie a sorţii - "imoralul" era plecat în vacanţă. Într-un interviu telefonic Roşca Stănescu a făcut un apel la mass-media ca această dramă personală să nu fie tabloidizată, transformată într-un subiect de presă reprobabil. Apelul - paradoxal - vine de la un ziarist parşiv care, ani de-a rândul, a neclăit intimitatea unor intelectuali respectabili, desfiinţând-i în cel mai josnic mod cu putinţă.

marți, 6 ianuarie 2009

Alex Leo Şerban despre "memoriile peliculei" şi amneziile spectatorului

Dacă cineva m-ar întreba ce preţuiesc cel mai mult la criticul de film Alex Leo Şerban i-aş răspunde fără să stau pe gânduri: "nasul" domniei sale. Un "nas" simpatetic, "nasul" lui esprit de finesse, cel care convertit înseamnă fler şi inteligenţă practică. Mai departe l-aş cita pe Apollinaire ( scumpul şi dragul "pornograf" Apollinaire) care, într-un poem floral, dedicat unei amazoane îşi încheia astfel suava reverenţă lirică: " O, prietenă îţi prefer nasul faţă de toate organele tale. El este tronul viitoarei înţelepciuni." Nasul este inteligenţă practică, sensibilitate biologică şi metafizică, barometrul care măsoară laolaltă, simţirea, spiritul şi intelectul. Orice artist, orice critic, care are nasul înfundat ratează întâlnirea cu un soi de cunoaştere practică preconceptuală şi implicit cu noul şi autenticitatea. Nouă, ca români ( s-o dau puţin şi în dizertaţii valahe) asta ne lipseşte: flerul ( adică nasul sănătos capabil să miroasă, de pildă, în politică, impostura, în cultură, kitsch-ul, în religie, habotnicia ) Revenind la subiect, nu am vrut decât să anunţ ( tuturor iubitorilor de film) faptul că, Duminică 18 Ianuarie,orele 11, la Sala Atelier a Teatrului Naţional criticul de film Alex Leo Şerban va susţine o conferinţă cu tema " Şi totuşi, de ce vedem filme? " o prelegere care îşi propune să sape hermeneutic la temelia nevoii de ficţiune vizuală pe care o are spectatorul gregar sau avizat. O miză destul de consistentă dacă avem în vedere că vizualitatea a oferit modelul pentru teorie şi implicit pentru gândirea conceptuală. Textul de mai jos a fost publicat în prefaţa volumului De ce Vedem filme, apărut în 1996 la editura Polirom, şi cred că parafrazează cel mai temeinic "miza" viitoarei conferinţe făcută de un critic galonat al cărui nas are exerciţiul homeric al adulmecării noetice.
"Mă adresez celor care, după ce au ieşit de la un film, simt nevoia să se mai gîndească la el, să-l comenteze. Altfel spus, mă adresez unui public de nişă. Eu leg Cinema-ul - mai mult decît oricare altă artă - de Memorie, or, astăzi, constat că trăim într-o cultură a jetabilului. Din acest punct de vedere, este o carte polemică, pentru că «omului recent» i se pune în faţă o oglindă, iar în acea oglindă el nu se vede deloc: se văd doar cei de dinaintea lui... " (Alex. Leo Şerban, De ce vedem filme. Et in Arcadia Cinema )

luni, 5 ianuarie 2009

un amanunt

Am - cred - mai bine de o jumătate de an de când scriu pe la redacţiile ziarelor centrale şi regionale căutând " o colaborare" sau un post de redactor. Asta daca nu mai pun la socoteală anii furioşi ai adolescenţei când scriam revistelor literare. (ani infinit mai romantici, mai " aşezaţi", când, uneori, aveai surpriza ca un redactor să te sune el, subit, acasă)
Astăzi, cu câteva excepţii , nimeni nu mi-a răspuns. Şi cred că am scris zeci, dacă nu sute de astfel de misive. Poşta redacţiei, o rubrică devenită instituţie în anii interbelici şi în comunism ( am câteva almanahuri vechi cu răspunsuri savuroase date tinerilor "necunoscuţi" precum nichita stănescu sau mircea nedelciu) la ora actuală, practic, nu mai există. ( doar dilema şi românia literară mai păstrează o minimă relaţionare cu cititorul aspirant)
Se prea poate ca propunerile pe care le fac nubilii pretendenţi, textele trimise, să fie, eminamente, imbecile, improprii, ridicole, contrare politicii editoriale, etc. Ce mi-e cu neputinţă să înţeleg e însă elementara lipsă de reacţie a redacţiilor sau a persoanelor vizate ( foarte multe vedete media, cu profile de mucava şi alură de nemuritori) Duc dorul unei "ipocrizii etice" în care destinatarul să-mi răspundă scurt. Orice, nu importă cât de convenţional o face. Aş avea sentimentul că epistola mea nu se pierde într-un vid al nepăsării absolute, al ignoranţei totale, ci că întâlneşte în traiectoria ei destinatarul şi implicit "o conştiinţă".
Pe când eram student la filozofie mi s-a întâmplat să adaug pe lista de messenger id-ul unui profesor pe care-l preţuiam. M-a şters instantaneu. Furios m-am logat pe al id, l-am adăugat cu repeziciune şi i-am tastat rapid ( ştiind că mă va şterge din nou)următoarea frază " Vedeţi domnule profesor, aşa procedăm şi în "cunoaştere" respingem a priori orice lucru care nu ni se pare familiar". Cred că a fost foarte surprins de reacţie şi de text, dovadă că, preţ de câteva secunde bune, n-a scris nimic. Apoi, într-un târziu, profesorul de metafizică a tastat scurt: Aşa este, aveţi dreptate" După care m-a şters din listă.

duminică, 4 ianuarie 2009

sâmbătă, 3 ianuarie 2009

axiologia iubirii

Azi mi-am amintit, nu ştiu de ce ( să fie oare lânceazeala post-revelion când adaşti ca o reptilă, predispus meditaţiei ?) de suavele declaraţii de dragoste pe care le-am primit, de-a lungul timpului, de la femei. Cea mai frumoasă a fost a lui P. care, într-o seară de vară, după ce băusem ca perşii, întinşi pe covor, nişte vin ( băutura zeilor) mi-a spus "fermecată": ...tot ce spui tu e adevărat!" A fost prima - şi probabil, ultima- declaraţie de dragoste cu iz axiologic pe care mi-a fost dat s-o primesc. - : ) ))

toate-s vechi şi nouă toate la EVenimentul Zilei

Proba de stire aparuta azi 3 ianuarie 2009 in editia virtuala a EVZ la rubrica flux:

Fiul lui Dr. Dre, mort după o supradoză de herionă

Andreea Dogar
Sâmbătă, 03 Ianuarie 2009
Fiul în vârstă de 20 de ani al rapper-ului şi producătorului muzical Dr. Dre, găsit mort, în august, în locuinţa sa din Woodland Hills, California, a decedat din cauza unei supradoze de heroină şi morfină, anunţă Reuters.Andre Young Jr. a ieşit în oraş cu prietenii săi în noaptea de 23 spre 24 august, anul trecut. Mama sa l-a găsit întins în pat, în stare de inconştienţă, în dimineaţa zilei de 24 august. Ea a chemat paramedicii, dar tânărul nu a putut fi salvat.În urma autopsiei, medicul legist a stabilit că decesul a survenit în urma unei supradoze de heroină şi morfină. Sursa: Mediafax

să recapitulăm: fisu lu doctor dre ăsta a fost găsit mort în august în locuinţa sa din Woodland. Bun. Oamenii mor, ce-i drept, din felurite motive. E cu atât mai trist când o fac la vârste fragede şi la fel de trist când şi-o fac cu mâna lor. Totuşi, de ce EVZ a ţinut să publice pe 3 ianuarie 2009 o ştire veche de 5 luni? Nu e şi asta o dovadă de suicid jurnalistic? Numai că -spre deosebire de neferictul fiu al lui dre, autoarea şi responsabilii de număr de la Evenimentul au luat în locul dozelor de heroină şi morfină, una de prostie şi de idioţenie. Doză dublă se-nţelege.

joi, 1 ianuarie 2009

nu mai suntem aceiaşi...

Cineva, o tipă de care mă leagă o prietenie stranie şi frumoasă, îmi povestea la telefon, în preajma Crăciunului, despre nefireasca schimbare care survine la un moment dat în viaţa fiecăruia dintre noi, despre faptul că "Nu mai suntem aceiaşi ". O fostă gagică ( nu-i întâmplător că femeile sunt cele care au conştiinţa vremelniciei căci timpul e cel mai redutabil duşman al calităţii lor fundamentale: tinereţea) îmi repeta şi ea, scâncit, acelaşi refren al alterităţii. Amândouă au dreptate: o dată cu trecerea timpului, ceva se pierde iremediabil în fiecare dintre noi. Nu ştiu ce, poate un elan vital, poate o anumită ingenuitate, poate spiritul ludic, poate toate la un loc. De fapt, răspunsul acelui lucru iremediabil pierdut, a-l înstrăinării perpetue, e mult mai simplu şi mai trist: îmbătrânim! Şi nu ştim să opunem nimic îmbătrânirii ( care e mai degrabă un proces metafizic decât unul fizic) ceva care să-i încetinească metabolismul. Una peste alta, curios cum experienţa, atribut al devenirii, mai degrabă osifică decât vitaminizează. Pe unii "trăirea" îi închide iremediabil, îi sufocă, în loc să-i deschidă mai amplu către posibilităţi. Mi-a plăcut mult un comentariu al lui Romul Munteanu la prefaţa Procesului lui Kafka, scurt exerciţiu hermeneutic în care criticul spunea că în viziunea autorului despre lume se poate descifra ideea conform căreia nu moartea ar reprezenta eşecul maxim al individului, ci degradarea sa treptată, deturnarea de la o anumită vocaţie, de la apelul fundamental neîmplinit. Poate că aici stă, în fond, toată uscăciunea lui " nu mai suntem aceiaşi". Pentru că nu mai ştim ce să devenim.